Becul de la mort

“Sa fie lumina!” Si a fost intuneric ca dupa prabusirea unui univers de stele, unui univers de dorinte. Iar dorintele s-au chircit ca prunele uscate si s-au scovergit in sufletele noastre fara hotar. Ne maninca tehnologia, modernitatea, luxul si prea multa lumina. Inauntru insa e intuneric. In fiecare. Pina si in Hasan, calul ce trage dupa el o caruta cit o lume.

In ea, omul tace, sficuie din bici si injura. Uneori de necaz, alteori de placere. Se lasa dus la trap pe un drum colbait si plin de urmele altora. Insa lui nu-i pasa, se clatina la fiecare hodorogeala a rotilor de lemn din spate. Pe fata are de cauciuc. Nu vede ca-l rid cei din sat, care s-au dat cu lumea mai devreme si si-au cumparat patru roti de masina la vehicul. Se duce la moara, la tirg si pe ogor, ca si cum tractoarele ar fi niste masinarii inutile.

A ramas in urma saracul. “Dumnezeu sa-l ierte!” Acasa copiii il bat la cap sa le puna Digi, cum au toti oamenii din sat, sa se uite si ei la “Spioancele” si “Scooby Doo”.

Calculator au doar fetele primarului si baiatul directorului de scoala. In rest, oamenii se lasa ademeniti de “masina visarii” ca de o bucata de fleica, cu ciupercile de tabla ridicate deasupra caselor. Omului i se pare ca aceste aratari nu sint decit niste roboti care intra in mintile altora, unde le intorc pe dos toate socotelile. Nevasta il siciie si-i rastoarna mamaliga in sila pe farfurie. Vrea si ea aragaz cu butelie cum au toate femeile, insa el ii spune de fiecare data ca nu-si baga bomba atomica in casa.

De nervi, se duce dupa sura si mai taie citeva vreascuri pentru foc. Insa cind aude ca cel mai mare vrea telefon “de ala de pus la ureche ca sa vorbesti in alt colt de tara” i se urca singele la cap. Si-a dres straiele de pe el la lumina candelei cu ulei, s-a incaltat si a plecat prin sat. A doua seara nici un bec de pe stilpii din comuna nu s-a mai aprins.

Paula SCINTEIANU