Atacul mascat în apărare

Cînd eram mică, îmi alegeam în fiecare zi cîte un nu­me pe care-l anunţam într-o ceremonie dimineaţa, care dura mai puţin de jumătate de minut. De la moft la lege stabilită în toată puterea cuvîntului unui copil n-a durat prea mult, dat fiind că ignoram orice mi se spu­nea, dacă apelativul pe care mi-l însuşeam, după Dumnezeu ştie ce criterii, nu era folosit la începutul fra­zei.

Cu timpul, metodele de apărare ale tuturor dreptu­rilor cuvenite, nici ele alese mai vitejeşte ca înainte, s-au înmulţit. Aşa au apărut bileţelele cu data, lucrul demn de îndeplinit şi semnătura, sau clasicele promisiuni pe culori sau degete încrucişate. Şi-au rămas pî­nă astăzi. Lucrul ciudat e că, pare-mi-se, că s-au mu­tat şi-n lumea celorlalţi. Sau toţi ceilalţi s-au făcut mi­ci şi s-au îngrămădit într-o lume în care loialitatea faţă de propriile lor raţiuni a urcat într-un top pîn-a ocupat poziţia unei reguli existenţiale sfinte. Cînd oamenii din jur par să-şi însuşească reguli de urmat, n-ai zice, în primă fază, că şi le-au croit după măsuri proprii, pe care nu vor să şi le mai schimbe nici în ruptul ca­pu­lui. Cînd cineva, totuşi, trage, nepermis, de-un fir de aţă, izbucneşte totul – oamenii, fie ei cît de mari, îşi culeg jucăriile şi o iau la goană. Ajung într-un ma­ra­ton în care fiecare aleargă după cîte un lucru ştiut doar de el şi nu se-opresc decît atunci cînd cineva îi stri­gă pe numele inventat de ei dimineaţa. În gînd.

O lipsă de respect blamată printr-un reproş, o pro­misiune încălcată atenţionată prin absenţă, o de­ci­zie nerespectată amendată prin protest – toate au de­­venit parte din rutină, dintr-o armură pe care omul o poartă cu el tot timpul, ştiind că trebuie să aibă la-ndemînă vreun instrument care să-i spele conştiinţa – de fiecare dată, însă, numai atunci cînd altcineva i-a murdărit-o.