Antropologia ploii

Sebastian Brant scria poeme sa­ti­rice pe undeva pe la sfîrșitul seco­lu­lui al XIII-lea. În „Corabia Ne­bu­ni­lor” a cam fost primul care a dat glas într-un stih zi­ca­lei „există un timp și un loc pentru toate”, să zicem într-o alsaciană stîl­ci­tă pe care-au tradus-o mult mai bi­ne britanicii mai apoi.

Mi-a displăcut mereu proclama­ți­a aceasta a împăcării cu natura lu­cru­rilor, în cel mai firesc mod cu pu­tință. Ca și cum ai admite că ar trebui să fiu judecată pentru faptul că am aș­teptat primăvara încă de la prima zăpadă, în momentul în care nici A­lec­sandri, Bacovia și nici Moș Cră­ciun nu mă pot convinge de far­me­cul ocult al zăpezii și în fața ochilor nu văd decît o grămadă de apă soli­di­fi­cată.

M-am săturat de frig ca de o boa­lă cangrenală care invadează hul­pav tru­purile ca un fir lunguieț de mer­­cur în viteză care suflă, bă­tă­to­reș­te, e­ro­dea­ză și stinge. E ca și cum aș ad­mite asta și m-aș refugia confor­ta­bil în ideea că cea mai firească atitudine ar fi aceea de a lua săniile așa cum sînt, ca un mijloc a coexista cum­va cu situația de fapt. Aș accepta că am în­vă­țat cu toții din literatură că e în stan­dar­de­le normalității să ne simțim ve­seli cînd ninge cu soare, să ne în­tris­tăm cînd suflă crivățul din tundră și să ie­șim la grătar în prima după-a­mia­ză în ca­re s-a mai uscat noroiul la Breazu și temperatura a sărit de 15 grade. Pro­babil dacă n-am fi micul amuzament de weekend al climei n-am mai fi e­vo­luat pînă în forma ul­ti­mă, dar cum amfibienilor le-au crescut piciorușe ca să se detașeze de pești, noi ne-am construit și finisat te­orii comportamen­tale ale climei tem­perate.

Paradoxul „plouă pentru că sînt tristă – sînt tristă pentru că plouă” e oricum o găselniță a paralelei 45. A­di­că, serios, cît de prolifici pot fi po­e­ții indieni în sezonul musonic?

Alexandra PANAETE