Altfel de front

Cînd lupta începe să ți se pară cu adevărat importantă ești unde tre­buie. Știi că ai ceva, că-ți a­par­ți­ne și că n-ai vrea, nicidecum, să cadă în mîinile celuilalt. Că înainte de lup­ta asta a mai fost una și că toate lu­cru­ri­le pe care le ai s-au așezat într-un pal­mares tot printr-o înșiruire a unor mici războaie, asta-i altă poveste.

Dacă stai să ierarhizezi tot ce-ai dobîndit ajungi cu ochii în tavan a­li­niind cu atenție pe grinzi cele mai crunte lupte pe care le-ai purtat. Le treci prin strecurătoarea sinelui și, aș­teptîndu-te să găsești de partea cea­laltă saci întregi cu obiecte ne­fo­lositoare, cu cine știe ce trebuințări ascunse sau uitate, te încrunți într-o clipită și realizezi contrariul. Nu-i nicio păpușă de plastic, niciun prim telefon, calculator sau vreo altă năz­bîtie din asta de ultimă generație. Nu-i nicio percehe de pantofi, ro­chie, sau vreo altă cutie strălucitoare cu-mbrăcăminte. Nici măcar nu poți ve­dea ce-ai reușit s-aduni acolo. Le-ai delimitat pe toate spațial și le-ai lăsat loc în niște pătrate trasate min­tal pe tavan să devină comode în preaj­ma personalității tale de-a­cum.

Nu te-ai gîndit dacă or să le pla­că vecinii din stînga sau dreapta. Ai lăsat onestitatea, dreptatea și bu­curiile mici să zburde și să se-n­tîl­neas­că prin niște garduri. Se tot a­dună de ceva timp și cresc sub o­chii tăi mormane de conversații în care te-ai străduit să ai dreptate, mo­men­te-n care ai spus adevărul tău cui­va prin mijloace care de care mai în­tor­tocheate sau ai găsit timp dintr-al tău sau din al altora, pe care să-l o­feri mai departe.

Ai lupta și-acum pentru ele și-ai mai construi cîteva tavane-n plus pe care să le-așezi. E ca-n gluma cu „ştiu karate şi alte 50 de cuvinte pe­riculoase”, doar c-aici lucrurile pe care vrei să le obţii nu mai pot fi cîş­tigate demult printr-o bătaie. Poa­te doar printr-una singură, de fapt – a argumentelor.