Alt titlu, Bembi!

Am bătucit timp de trei ani atît de ta­re tastele laptopului (căruia într-un nu­măr mai vechi din Opinia m-am stră­duit să-i dau un nume), încît am a­juns să nu mai pot gîndi, scrie sau mîn­ca fără el. Cum ar spune Laura, m-am „digitalizat”.

Dar nu ăsta a fost visul meu. De fapt, îmi vedeam plecarea din Bo­to­șani ca o evadare și Iașul ca o ma­mă de împrumut din ai cărei sîni aveau să cur­gă frunze de dafin. Era, dacă vreți, ca un Paris mirosind a citadele și ca­fe­le băute-n tihnă la mese cu picioare din metal forjat și a plimbări cu biciclete vechi și pălării zburînd grațios din pă­rul buclat al fetelor. Mi-am băut în schimb licorile negre mereu pe fugă, pe o masă de lemn mirosind a tradiție, ziare vechi, țigări stinse cu necaz și a bomboane Bucuria. Diminețile de luni m-au găsit mereu într-o cameră mică și dichisită de la un etaj doi, undeva pe la baza Copoului, unde mi-am făcut pat din­tr-un vraf de ziare și așternut din paginile lor. Iar visul meu plăpînd nu a suportat disconfortul și s-a desfăcut de pe șirag.

Dar mi-am țesut cu grijă altul, în a­ce­eași cameră în care, fără să vărs o la­cri­mă, mi-am aruncat primele năzuințe la gunoi. Am păstrat însă oamenii straș­nici alături de care am schimbat ora de ti­părire a ziarului și care nu mi-au în­țe­les niciodată rădăcinile folclorice, dar le-au acceptat. Care m-au aruncat în a­pa plină cu rechini fără vestă de salva­re, dar mi-au urmărit luptele grele cu monș­trii marini, fiind gata în orice moment să-mi întindă o vîslă de care să mă agăț.

Am mai înghesuit în noul vis mult dor de ducă și de scris povești, multă Cola ca să-mi țin ochii deschiși și-o va­liză de rîsete zgomotoase care se aud de la parter. Nu am uitat să fac loc într-un colț și pentru Chestie cu ten­ta­cu­­lele colorate – pe care Pana îl căuta mereu speriată prin redacție –, dar și pentru Treabă, de la Vatra Dornei. Iar dacă aș avea o valiză așa de mare, zău că aș strecura-o cumva și pe Geta, bă­trî­na imprimantă (sub care stau as­cun­se economiile noastre, dar ssst!, e se­cret). Visul acesta mi l-am împlinit, chiar dacă a trebuit să-mi întind brațele ca să încap în patul acesta al lui Procust ca­re se cheamă „Opinia Studențească”.

P.S.: Aceasta a fost o tabletă scrisă de mînă, tehnoredactată de alte mîini decît ale mele.

Cristina BABII