Acuarele pentru Avatar

E plină lumea de artiști. De cînd tehnologia a avansat în așa măsură încît orice muc de țigară stins strîmb într-o scrumieră poate fi făcut să pară o cascadă și orice grohăit e considerat „voce puternică”, printre puștani care nu știu diferența dintre cheia sol și cea de 14, arta a ajuns la fel de greu de practicat ca scărpinatul în nas.

Întrucît ea apelează la simțurile omului, cu cît calculatoarele-s mai performante, cu-atît va fi mai ușor să le păcălim. Fotograful Pandel a făcut o poză proastă? Nu-i nimic, există Photoshop. Roxy Manelista se aude prost live? Merge și se face puțin de rîs pe la cîteva televiziuni, pînă strînge bani de-un sintetizator. N-avem o idee de scenariu pentru un film decent? Îl facem 3D!

Și cînd un student la Litere e mustrat că nu face diferența între „loc” și „locație”, se-ntreabă „ce-s cu ăștia”, își face blog și cont pe Facebook, peste noapte, devine scriitor, că doar el completează descrierea profilului. Pe lîngă asta, de ceva vreme încoace tot mai la modă sînt noțiunile de artă neconvențională, abstractă sau modernă. Sună bine, doar că acum orice gîndac mai zemos strivit pe-o planșă murdară de hîrtie poate fi considerat, în imobilitatea lui, ceva „neo” și abstract.

Și pentru mulți dintre acești Rembrandt 2.0, odată confruntați cu argumentul că ce fac ei, fie desen, muzică sau dans din buric, nu are nici o valoare, nimic nu poate fi mai simplu decît să răspundă scurt cu „voi nu înțelegeți”. Nu pot să spun însă că mă deranjează în totalitate ideea, eu, în firea mea, fiind de fapt un artist nedescoperit. De-acum, de mi se mai reproșează vreodată că sforăi, cel deranjat va primi negreșit replica tăioasă că, în fapt, concertul susținut de mine este doar o altă formă de muzică abstractă, pe care el nu o poate înțelege și, cu atît mai mult, aprecia.

Ioan STOLERU