A asfințit un elefant

Ieri i-a apărut un rid. Sus, în colțul sufletului, acolo unde nu ajunge nimeni decît cu batjocură. Simțea că din crăpătura aceea fină, încă proaspătă, se zbate să iasă un elefant. Unul mare, cu picioarele de păianjen, care abia îl pot susține. L-a văzut de multe ori cum vrea să fugă, gata să-i provoace un bocet de neoprit. A înghițit de fiecare dată fierea și a spus că-i prea devreme să îmbătrînească.

Și de va fi vreodată să i se întîmple asemenea blestem, atunci nu-l va asculta și-l va da deoparte. Dar ieri a amorțit și nu s-a putut împotrivi. I s-au oprit picioarele elefantului tocmai în gît și nu s-a dat nici scuipat, nici frînt. S-a înfipt acolo și a deschis crevasa. I-a destupat urechile și a rîs de ea pîn-a cuprins-o frica. Cum avea să iasă de acum pe stradă, cu ridul lipit de ea și elefantul strîns în colțul ochiului? Iar cu anii ei tineri ce avea să se întîmple?

Știa că pe zece dintre toți îi înecase în vin, iar pe ceilalți îi vînduse pe scrum. Dar despre asta n-a spus nimănui. N-a șoptit nici că s-a născut bătrînă, cu o durere de spate și un glas gros, care spunea doar răutăți. De acum, însă, aveau să cunoască și cei mai îndepărtați toate creaturile îndesate după crăpătura care-a răsărit timpuriu. Știa că vor ieși odată cu ciudatul elefant și că i se vor așeza pe creștet. Era vina ei că le-a ascuns acolo și că nu le-a lăsat să zbiere. Se gîndea că doar așa va fi pregătită pentru toate. Dar n-a ghicit din timp batjocura. I s-a cuibărit acolo sus, în colțul sufletului și azi a albit de tot.

Adriana ZĂVOI