Ziua unui ciudat „turnător”

Trebuie să fi fost o zi destul de întunecată cea în care Julian Assan­ge, cel mai căutat om al mo­mentului, și cîțiva dintre colaboratorii Wiki­Leaks au ajuns în Reykjavik, Islanda. Vre­­mea de acolo nu e printre cele mai prie­te­noase, e mai mereu plin de nori gri, dar ce loc mai bun pentru a pu­ne la cale un atac împotriva ar­ma­tei americane poți găsi în afară de ăsta?

Întuneric era, pe alo­curi, și pe cerul Islandei, mai ales a­co­lo unde vulcanul Eyjafjallajökull scuipa fum și cenușă, „întuneric” era și prin re­dac­­ți­ile lumii, prea ocupate să re­la­te­ze cum traficul aerian a fost blocat de erupție ca să mai vadă dincolo de nor.

Acoperirea echipei era perfec­tă. Assange i-a spus proprie­ta­ru­lui ca­sei închiriate că echipa e una de ziariști veniți să scrie despre vul­can. A tras draperiile și s-a ba­ricadat între programe de calcula­tor. Abia a mîncat, a dormit sau a vorbit cu cei din preaj­mă. Re­vis­ta „New Yorker” relatează momen­tul: în acel „buncăr” – Assange și ai săi au decriptat și editat, au cu­rățat și potrivit pentru pu­bli­ca­re un filmuleț numit „Crimă co­laterală”.

În imaginile filmate de pe un elicopter de luptă american apă­rea cum piloții, cu aerul relaxat al u­nor jucători de „Counter Strike”, tră­geau la nimereală în ceea ce ei numeau „insurgenți”. Printre cei u­ciși: doi jurnaliști Reuters și cam toți civilii care s-au nimerit prin preajmă. In­clu­siv niște co­pii aflați într-o dubiță sosită să ajute răniții. Filmul a fost lansat pe In­ter­net, a stîrnit valuri. Și era încă devreme, „marea lovitură” cu te­­le­gramele diplomatice secrete pu­bli­cate de WikiLeaks venea abia pes­te cîteva luni.

N-a fost de fapt decît o zi de mun­­că obișnuită pentru Julian Assange. Julian, un tip de 39 de ani, cu pielea de un alb ireal și o privire glacială ca­re nu ascunde atîta simpatie pentru ra­sa umană încît să-și riște pielea în repetate rînduri publicînd informații clasificate. Un copil cîndva tîrît de părinții actori ai un teatru de a­ma­tori prin toată Australia, pe un­de îi ducea munca. Școlit pe unde a­teriza, mai mult de mamă, decît de profesori. Un adolescent care s-a apucat de spart site-uri, probabil dintr-un spi­rit dictat de viața fără prea multe re­guli impusă de mic. Nimic nu anun­ța pe atunci că Ju­lian avea să treacă pe lista „most wanted” a Interpol. Că va înfuria toți puternicii lumii. Dis­cur­sul lui de acum e unul care repetă „vrem o societate mai bună”. Pri­virea devine prin fotografii un pic mai obosită, dar tonul de prin in­ter­viuri rămîne unul calm. E ce­va eroic în toată imaginea asta și re­vista „Time” se pregătește să-l nu­­mească „omul anului”.

Rămîne totuși, cumva patetic, un mic eveniment conex. Mama lui Ju­lian, Catherine, se plîn­gea zilele tre­cute la un post austra­li­an: „Să nu-l vînați. E băiat bun, mul­te sînt minciuni despre el”. Pro­ble­mele din Co­reea de Nord sau Iran păleau, u­man și firesc, pentru cîteva secunde, într-o dramă de familie. Consecințele și dezba­terile se topeau aiurea și cum­va ironic în grijile unei mame pentru un copil plecat de acasă.

Andrei UDIȘTEANU