Un regret care întîrzie să apară

Inginerul minier Andrei F. a fost închis în penitenciar timp de 63 de zile pentru accidentul de la mina Vul­­can, din septembrie 1989. El era a­tunci în concediu me­dical. Au mu­rit 23 de oa­­meni și ci­neva trebuia să plă­­teas­că. Șefii nu pu­teau intra ei la bu­lău, așa că au pi­cat cei mărunți, iar re­­gi­mul socialist tre­buia să mai aducă în­­­că un exem­plu că indiscipli­na la mina pi­lon al societății nu trecea nepedepsi­tă. Andrei F. zice azi că vina lui nu a fost alta decît că nu era în subteran ca să moară și el.

F. stă în sufragerie pe un scaun îm­­­­­pletit din nuiele groase, soarbe dintr-un compot de fructe și apoi zi­ce: „Mai bine muream.”. Ce a urmat pen­­­­­tru el ar putea să fie subiectul u­nei cărți, însă el, povestitorul, nu ar vrea să pună toate gîndurile de atunci cap la cap vreodată. Pentru că a fost „o treabă așa de urîtă”.

Deși propriu-zis suflul tragediei nu l-a atins, moartea din mină l-a că­u­­­­tat insistent pe Andrei F.. Du­­pă ex­plo­­­­zie a fost che­mat de ur­gen­ță la mi­­­nă, ca salvator. Zi­­lele lui au în­ce­put să penduleze în­tre ore lungi pe­tre­­­cute căutînd cor­pu­­rile sfîr­tecate ale colegilor morți, în sub­te­ran, și an­­­chete brutale și obsedante, la su­pra­­­față. U­ne­ori, în tim­pul „șe­din­țe­lor” de in­te­ro­ga­re, cînd i se repeta ace­­­lași lu­­cru – să sem­neze declarația din ca­re își re­cu­noș­tea vina de a-i fi lă­­sat pe sub­alternii săi în mină, deși fu­se­se ple­cat – apărea unul din se­cu­riș­tii „a­leși”, cu mînă grea și-l lovea, pu­­ter­­­nic, cu pumnul în spate. O dată, de do­­uă ori, de trei ori. Aude și acum u­­­ne­­ori su­ne­tul acela ca un fel de bu­bu­­­­itură, în piept, la fiecare pumn pri­­­­­mit.

A urmat apoi arestul, cînd la Vul­­can, cînd la Deva. Un soi de pro­­­­­ces și apoi pușcăria, în așteptarea u­­nui verdict. „Aici am învățat ce în­sea­­­m­nă mizeria umană”, zice An­drei F.. Stătea la un loc cu criminali de rînd, cu ucigași care își „făceau trea­­­ba” chiar și aici, la penitenciar, cu hoți care-ți luau, fără să simți, ți­ga­­­ra aprinsă, din mînă. Mai erau a­poi „frontieriștii”, cei care fuseseră prinși cînd încercau să fugă din Ro­mâ­­­nia, cu ăștia mai stă­tea de vorbă. An­drei F. a slăbit la pe­nitenciar 34 de killograme. Gîn­dul care îl bîntuia era pedeapsa ma­xi­mă cu care pro­cu­ro­­rul îl ame­nin­ța­se: condamnarea la moar­te. „Asta mă frămînta în conti­nuu. Dar aveam și un sentiment că așa ceva nu se poa­te petrece, un fel de siguranță că nu poate exista așa o ne­­dreptate”. A­poi a venit 22 decembrie 1989 și un eli­copter a aterizat în cur­tea puș­că­ri­ei. Cineva a anunțat că „dic­­tatorul a fu­git!”și că cei mai mulți deținuți ar fi urmat să fie eli­be­­­rați. La cîteva zile de la eli­be­rare, șe­fii l-au chemat din nou la mină. Fă­­ră justificări a trecut din nou la mun­­că. Îi vede des pe unii dintre cei ca­­re l-au acuzat atunci, care l-au pri­vit cu ură. El îi privește în ochi și aș­teap­tă. Însă „îmi pare rău” nu se au­de niciodată, recunoaște inginerul.

Andrei UDIȘTEANU