Un nebun pe-o macara

Acolo, în salon, i se dădea un pu­mn de medicamente. În special pentru so­mn, dar tânărul student Vlad lasă să se înțeleagă că a mai fentat pro­ce­du­ra. Că s-a prefăcut că înghite pas­ti­le­le. În mare, toată treaba stătea cam așa: „Eram într-un salon închis. At­mos­fera e de stagnare acolo, de in­vo­lu­ție, de degenerare fizică și mo­rală. A­cesta este tratamentul”, spu­ne Vla­d.

E clar. Spitalul de nebuni nu e chi­ar cea mai veselă locație pentru un optimist incurabil, cum tînărul se des­crie. Ba chiar deloc. Vlad a vă­zut a­colo inclusiv copii închiși. Ti­ne­ri, a­du­și de părinți pentru că ori sî­nt prea me­lancolici, ori scriu versuri prea triste, ori pur și simplu încurcă prin ca­să, probabil, și-atât. Pe el, unul, nu l-au băgat acolo părinții. Nu, Doa­m­ne ferește! – „Tata e un sfânt!”, spu­ne Vlad. Pe el, la nebuni l-a băgat le­gea.

Dacă te uiți atent la tînărul cu pă­rul încîlcit, cu un aer detașat, par­că l-ai recunoaște de la televizor. Doar că, de data asta, lipsește un e­le­ment: Vlad e îmbrăcat la interviu. Ul­tima dată cînd a apărut în presă, chiar după Paș­­te, apărea cocoțat gol-pușcă pe ma­caraua de la șantierul Teatrului Na­ți­onal din București. Afișa un banner cu simboluri pacifis­te, un ma­ni­fe­st ecologist.

A venit Poliția, Salvarea. Ce e­rau să facă? Au zis că e nebun. Că vrea să se sinucidă. Două săptămîni la spita­lul de psihiatrie ar fi trebuit să-i scoa­tă „tîmpeniile” astea din cap. Dar Vlad zîm­bește. Zice că a fost o experie­­n­ță. Zice că ăsta e prețul pe care tre­bu­ie să-l plătești pentru exces de optimism în România.

Și totuși, de ce s-a urcat gol puș­că tocmai sus pe macara? Pentru că și-ar fi găsit – „prin meditație” – ce­ea ce el numește „liniștea interioară”. Pen­tru că voia să le arate bucu­reș­te­ni­lor că se pot întoarce la origini. Dez­brăcați de inhibiții. De tehnologie. Eliberați de mașini, de bani, de zgo­mot.

Vlad are doar 21 de ani. Și zice că privește partea bună din orice. De as­ta, din salonul unde a fost ținut în­chis timp două săptămîni, i-a rămas mai degrabă un banc în minte. I l-a spus un vizitator venit din întî­mp­la­re.

Unui tip îi sare roata de la ma­și­nă lîngă spitalul de nebuni. Rămîne acolo, nu știe ce să facă. De peste gard, unul dintre nebuni se apropie și-i zice: „Fiecare roată are patru șu­ru­buri. Ia cîte unul de la celelalte trei și apoi toate vor avea cîte trei”. Șo­ferul, uimit: „Da tu nu gîndești rău deloc!”. La care, nebunul: „Păi, da! Eu sînt aici pentru că-s nebun, nu prost”.

Vlad rîde tare. Bancul ăsta chiar îl distrează. Apoi refuză apa minera­lă. Că are mult clor, zice. Iar el, de ce­va vreme, a renunțat „la toate vi­ci­ile astea”.

Andrei UDIȘTEANU