Un Moromete destul de banal

Un personaj carismatic, ce mai! În fiecare an, de Paște, îmi amintesc de el și zîmbesc pe unde mă apucă, în tram­vai, în baie cînd mă spăl pe dinți. În ali­mentară. De zice lumea că-s tanani­că. Acum patru ani, ne-am adunat toți din neam la el în ogradă, sub gutui, și am făcut un picnic ad-hoc cu ce era prin bu­cătărie. Evident, un picnic cu mă­mă­li­gă. El, un Moromete puțin distorsio­nat, de fapt cred că au în comun doar pă­lăria… Cum spuneam, el, persona­jul meu din lumea reală cînta „M-am născut între Carpați” și săruta co­pă­ceii ce răsăreau din rădăcinile celor mari, îm­pînziți prin toată bătătura. Apoi că­dea jos și făcea îngerași în praf. Asta du­pă ce a început de dimineață să săr­bătorească cu vin de anul trecut, fă­cut din butucii de la deal de casă.

Per­so­na­jul meu are 63 de ani și a fost de me­se­rie tractorist, șofer de cursă lungă, etc. I-au plăcut oltencele, dar nu s-a în­su­rat cu nici una. Are ochii verzi, ca o um­bră deasă de lăstari, gura dusă într-o par­te, dinții tociți, (suferă de bruxism), iar urechile îi stau puțin depărtate de cap. Rudă prin alianță și colecționar de te­levizoare vechi. După casă are zece, u­nele peste altele, stricate. Mai are do­uă bune în casă, dar doar pe unul îl fo­losește. Îi plac serialele coreene deoa­rece: „Măi tată, păi acolo e pe real, cu trădări și războaie. Cu mișelii, duș­mani”. Dușmani are și el, în sat. Din ca­uza lor n-a avut liniște în viață!

Pe soție o chema Victoria, dar i-a spus mereu Lica, după o altă iubire, din tinerețe. Pe atunci prindea calul din ga­lop și-l încăleca. Își amintesc copiii vre­mea cînd erau mici iar el, tatăl, a scă­pat caii care au luat-o năluci cu tot cu căruță spre pădure. „A fugit atît de re­pede că a ajuns căruța din urmă, a în­trecut-o apoi a prins un cal de că­păs­tru și a sărit pe spatele lui”. Nici acum nu se lasă mai prejos, cînd duce calul la păs­cut, îl duce călărind. Dar cînd își ve­de copiii realizați unul cîte unul, se mîn­drește și îi pupă pe frunte părintește. Cînd erau mici nu-i pupa deloc. Mai mult îi bătea. „Știam eu că ai să te des­curci, că doar ești deștept, prostule”. Iar ultimul cuvînt îi iese mereu apăsat, cu precipitații.

De ce am scris despre el? Pentru că este un om cuprins în categoria „nor­malului”, nu este ieșit din comun, nu e plin de calități. E unul dintre cei cu ca­re ne-am obișnuit și pe care nu-i mai ve­dem, deși sînt prea mulți. Și sigur nu e subiect de tabletă, nu a luptat în răz­boi, nu a fost în Siberia în lagăr, nu e refugiat, nu îndoaie linguri cu min­tea. Însă face și el ceva. Regretă. Că s-a în­surat cu Lica, că a făcut prea mulți co­pii, că nu și-a înoit permisul expirat de ani, că a vîndut tractorul, că i s-a fu­rat aparatul de sudură din curte, că…

Paula SCÎNTEIANU