Studenție la doi de la absolvire

Milito a dat două goluri colosa­le. Pro­babil că a fost o mare povară să se gîndească că dacă nu face ceva într-o oră jumătate, are toate șansele să nu ple­­ce acasă cu un milion de euro. Pen­tru mine și Ionela a fost foarte greu să dăm gata două pungi cu semințe, nu ne-am priceput la fotbal, dar am ști­ut să fim în ton cu cănile de bere și vo­ia bună. Întîi am vorbit despre mă­run­țișurile care ni s-au întîmplat în ul­ti­me­le două zile, apoi am măcinat ul­ti­mele întîmplări din viața cu­nos­cu­ți­lor.

Poate că asta s-ar numi cel mai bine bîrfă, apoi cînd vrem să vorbim despre lucururi mărețe ne amintim de studenție. Oana aproape că avea la­cri­mi în ochi, anul trecut cînd se îm­pli­ni­se exact un an de cînd avusem cur­sul festiv, cînd ne-am îmbrățișat ca și cum nu ne-am mai văzut nicioda­tă și ne-am pozat de o mie de ori, ca și cum asta ar fi fost ultima amintire pe ca­re am lăsat-o pe pămînt. Și parcă, fă­ră să bănuim, mîinile strînse și pu­pă­tu­rile aveau mai mult sens decît am fi bănuit vreodată. Pe Oana nu o mai văd cu lunile. Am și uitat să o sun de onomastică, nu mai știu ce m-a re­ți­nut, la fel cum nu mai țin minte nici de ce ne ciondăneam în studenție.

Pe Ionuț am norocul să-l văd în fi­ecare zi, că tot lucrăm împreună. Ne cumpărăm sucuri și împărțim cî­te un sandviș cu pofta cu care odată ru­peam dintr-un covrig cumpărat de la colț cu Lăpușneanu. Acuma avem cantină și semnal la telefon pînă și în me­trou. El e obsedat de Dr. House, mie îmi place din ce în ce mai mult să-l de­zaprob în dezbaterile false. Ne în­țe­legem din priviri și cînd plecăm spre metrou e ca și cum am hotărî un chiul de la „Introducere în sisteme mass me­­dia”.

Ionela e sora pe care n-am a­vu­t-o niciodată. Acum o am și o văd doar cinci minute pe zi, cînd mă expedia­ză din două fumuri de țigară. Parcă aș vrea să o mai țin puțin din graba cu ca­re se întoarce la editat texte. Ea spune multe lucruri, mai mari decît nimicurile cu care ne-am învățat să ne ornăm conversațiile dar n-are vreun sens. Ea știe ce vreau să-i zic: că vreau să mai stăm o dată măcar pentru do­uă zile, clandestin, în căminile din 1 Mai, să ne facem că vrem să ținem cură și la 12 noaptea să ne împotmo­lim la Phenice, că tot dau fistic gra­tis.

E aproape sfîrșitul anului universitar. Mai e o lună pînă cînd o să mai ab­solvim o dată. O să ne grăbim cu li­cențele legate pe un Copou proaspăt măturat de picuri de ploa­ie. La Iași nu ne-am mai întoarce, îl avem cu noi și în Pipera unde ne dăm jurnaliști, și în garsoniera mică unde ne în­gră­mă­dim pe jos să-l vedem pe Mi­lito că dă goluri.

Acum doi ani și ceva a trebuit să scriu un text despre studenție. Eram în ul­ti­mul an și am pus toate genera­li­tă­ți­le laolaltă în 2.000 de caractere. A­cum aș scrie o infinitate de semne în Word despre cum în facultate mi-am luat licența în prietenie.

Andreea ARCHIP