Strania metamorfoză a unui strungar în incendiator

Ironia tîmpită a morții lui Ghe­o­r­ghiță Duncă este că omul a ieșit în seara aceea de 13 iunie 1990 pe stra­dă nu ca să-l conteste, ci ca să-l sus­ți­nă pe Ion Iliescu. A ieșit fiert de ne­răbdare imediat ce l-a auzit pe pre­șe­dinte, în miezul unui meci de Cam­pionat Mondial de Fotbal întrerupt bursc, chemînd „oamenii de bine” să „salveze țara” de „golanii” care in­cendiau prin capitala în care încă nu debarcaseră minerii. Era totuși noap­tea dintre 13 și 14 iunie 1990 în casa familiei Duncă, una de nesomn pen­tru Oana, fiica cea mică a lui Gheor­ghiță, și pentru Mioara, nevasta ca­re habar n-avea de ce soțul întîrzie de la „salvarea națiunii”.

Vestea morții capului familiei Dun­­că, un strungar de la intreprin­de­rea „Optica”, localizată prin Bal­ta Albă, a venit relativ devreme. Să tot fi fost vreo cinci dimineața cînd Mi­oa­­ra s-a trezit. Gheorghiță încă nu ve­­ni­se. „Nu știa nimic de el, un­de e, nu dormise toată noaptea. Și, nu știu, par­că a fost un semn, chiar a­tunci a că­zut ceasul de pe perete. Im­e­diat a su­nat telefonul. Un doctor-co­lo­nel de la Spitalul Ministerului A­pă­­rării i-a spus: «L-am găsit pe so­țul dumnea­voas­tră, dacă vreți să ve­niți să-l re­cu­noașteți!»”, își amin­teș­te Oana.

Pe Gheorghiță l-au împușcat în fața fostului Minister de In­ter­ne, glonțul a explodat în el, lăsîndu-l pe bărbatul de 39 de ani cu jumătate de corp sfîrtecat. La spital, mai mult mort decît viu și-a recunoscut din pri­­viri soția și a fost băgat în sala de o­pe­rații. Peste trei zile, minerii veniți du­pă ce forțele de ordine au tras în pro­testatari plecau de unde au venit, cal­mul se lăsa peste oraș, Iliescu se pre­gătea să fie investit ca președinte, iar Duncă murea, fără să fi apucat să fi ros­tit vreo vorbă despre ce i s-a pe­­trecut.

În mod normal, liniștea ar fi trebuit să se lase firesc peste viața fa­mi­­liei îndurerate. Dar în România anului 1990 nu era loc pentru așa ceva. Oana Duncă, fiica pe atunci adolescentă își amintește: „După înmor­mîn­tare, coboram la metrou cu ma­ma și am auzit cum strigau distribuitorii de ziare: «Veniți să luați ziare cu in­cen­diatorul-șef de la Ministerul de In­terne». Și n-o să uit niciodată: în po­ze era tata, iar alături puseseră arme albe, lanțuri, ca și cum ar fi fost gă­si­te la el. Am crezut că mor! Tata era blînd, nu era în stare de așa ceva! L-au folosit într-un mod cumplit!”.

Sînt lucruri care cu greu pot fi ui­tate. Mioara s-a îmbolnăvit imediat de inimă și de diabet. A făcut în re­petate rînduri greva foamei, pentru a­flarea adevărului acelei blestemate zi­le de 13. Acum un an și ceva, se pră­pă­dea fără să fi aflat vreodată mare lu­cru. Rămîn lucruri care nu pot fi des­cri­se prin pagini de ziare. Cum e ru­și­nea unei tinere care-și vede tatăl pe post de „golan” în ziare. Pentru Oana, la 20 de ani de la evenimente, acum și ea mamă și soție, nu mai rămîne decît o certitudine. Aceea că în timp ce ea se pregătea, în iunie 1990, de ad­mitere la liceu, undeva s-a lucrat a­bil, „ca să nu se facă dreptate!”.

Andrei UDIȘTEANU