Sărutați și nu ucideți mame

Își îngrijea copiii cu nespusă blîn­­dețe și plîngea cîntîndu-le de ja­le. Așa a fost copilăria lor, a copiilor de o­ri­u­nde și oricînd, cu un strop de tris­te­țe. Apoi au plecat pe unde au vă­zut cu ochii, iar ea a rămas singură.

Ma­ma mea, a ta, a celor care zac prin puș­cării ori a celor plecați în lume, la munci  printre străini. Iar inima ei tîn­guie în fiecare noapte, plină de grijă. Oare are chiar de toate copilul ei, așa cum zice el la telefon cînd sună de Cră­ciun în fiecare an acasă? Oare fiul de după gratii o să fie vreodată iertat de Dumnezeu pentru păcate?

Oare îi ajung pomelnicile pe care le face ea, ma­ma, la biserică în fie­care Du­mi­ni­că?  Și nu există mamă pe Pă­mînt ca­re să se roage mai puțin pen­tru copilul ei și mai mult pentru si­ne. Și nu există, chiar dacă orfelina­te­le sînt pline, chiar dacă chiuretaje­le merg pe bandă rulantă în maternități. Și nu există… un Dumnezeu pentru to­ți. De pe urma frământărilor ei se țe­se tandrețea și poate niciodată noi, co­piii lăsați slobozi din brațe, nu îi dă­m crezare atunci cînd vedem du­re­re pe chipul ei. Iar ea știe și se în­tris­tează în tăcere.

Mama despre care vă vorbesc a­pa­re adesea și la televizor, ucisă de co­pilul ei cu un topor în cap, ori viola­tă de propriul fiu, care nu de mult i-a stat la sîn, mîncîndu-i din viață. Acea ma­mă pe care nimeni nu a știut-o de du­reri, ci doar de nevoie. Acea fe­me­ie îmbătrînită la 30 de ani de bătăile so­țu­lui gelos, bețiv și autoritar ca un co­coș pe grămada de gunoi. Acea ma­mă căreia i se cîntă de 8 Martie „E ziua ta mămico” zace acum într-o baltă de sîn­ge. O cheamă mormîntul în mă­run­ta­ie­le lui să o acopere de pămînt mo­cir­los, plin de rîme. Și pe el, copilul de la jurnalul de seară spune că nu știe cu­m, dar s-a pierdut cu firea. Se certau des.

La știrile de la miezul nopții ma­ma își arată iar chipul palid, plin de vî­nătăi. Și toți o condamnă și o ju­de­că, spun că ea e de vină, nu și-a crescut co­piii cum trebuie. Doar i-a iubit prea mu­lt. N-am știut că există și astfel de ma­­me pînă nu am ajuns reporter și am în­ceput să intru în viețile oamenilor, u­n­eori cu nesimțirea meseriei. Dar am mai descoperit și durerea nes­fîr­șită de a pierde un copil zămislit în pîntecul ei. Există și mame care aș­tea­p­tă să li se întoarcă măcar un zîmbet îndărăt, mă­­car o vorbă bună. Că abia atunci cînd a­jungi mamă descoperi că pruncul zîm­beș­te prin somn, iar asta reprezintă lu­mea. Că primele lacrimi ce se îm­pă­ie­njenesc pe genele lui sînt sfîșierea din inimă. Abia atunci încetezi să mai respiri, de teamă să nu destrami o cli­pă din care să-ți prelungești viața.

Paula SCÎNTEIANU