Săraca țară genială

Îl cunosc de vreo trei ani. L-am vă­­zut prima dată la Unirii, lîngă tre­ce­rea de pietoni, într-un ger tăios, scî­­r­țîind la vioară o bucată din Geor­ge Enescu. Ne-am mai întîlnit din cînd în cînd, preț de un refren, în di­verse zo­ne. Ultima oară l-am vă­zut pe la Ro­­mană, cîntînd iar în strună, dar fă­ră vreun succes. Amărît, se oprește din cîn­tec și aruncă cu toată mînia: „Ni­me­ni nu mă aude, nimeni nu mă vede”.

Mai am un prieten de cîntec. L-am văzut o singură dată, preț de vreo cî­te­va stații, între Dristor și Izvor. S-a a­șezat în mijlocul vagonului și a hîș­cîit cu dreapta un acord de început, așa cum Mick Jagger făcea în tinerețe. A zis de Ștefan Bănică, de Gipsy Kings și alte cele și chiar mi-a făcut o dedi­cație specială care m-a costat un leu. În­tre melodii, făcea o pauză plină de în­semnătate și introducea următorul re­fren cu „maintenant pour vous, la musique espagnole” (n.r. acum, pentru dumneavoastră, muzică spaniolă).

Nici pe el nu l-a văzut aproape ni­meni, lumea nu s-a obosit nici să-i zîmbească. Nu prea putem să vedem mi­cii eroi decît dacă într-un colț al e­cranului scrie „X Factor” sau „Ro­mâ­nii au talent”. Și avem talent cu du­iumul. Știm să dansăm, să cîntăm nu mai zic, avem profesori în toate u­niversitățile importante, studenți în toa­tă lumea și parcă ne saltă inima mai ceva ca la o mărire de salariu cînd a­u­zim că un român lucrează pentru Mark Zuckerberg sau Steve Ball­mer. Nu mai zic că ar trebui să mai fie pusă o zi liberă în calendar pentru fiecare român care i-a dat pe spate pe cei din publicul de la „Nu știu ce na­ție are talent”.

Sîntem atît de geniali, că am aflat că Petrache Poenaru al nostru a in­ven­tat stiloul doar cînd l-am făcut sta­­ție de metrou. Ne place atît de mult să vorbim despre Ana Aslan, Hagi și Nadia Comăneci (La mulți ani pen­tru jumătatea de veac pe care a îm­plinit-o!), să ne gîndim că dacă Ro­mânia nu ar fi fost pe harta lumii am fi rămas în continuare la nivelul plu­gului cu boi, că dăm cu stîngu-n drep­tu’. Sufocați de atîta mîndrie care nici măcar nu ne privește, ci e a Anei Aslan, a lui Gică Hagi, a Nadiei Co­­măneci și a altora ce au fost și vor fi mari, nu facem decît să contemplăm lumea de la nivelul nostru înalt.

Nu există mod mai bun care să de­finească ce simțim despre perso­na­­litatea noastră, decît o replică a fostului președinte Emil Con­stan­ti­nes­cu, într-un interviu în presă: „…dacă ești principial, atunci poți să negociezi foarte bine. Așa am o­b­ți­­nut, la summitul OSCE, din 1999, de la Istanbul, retragerea trupelor din Transnistria. Nu s-a retras nimic, dar s-a putut încheia conferința”.

Andreea ARCHIP