Să moară

Să crape toate ziarele, să le văd pe toate pe tarabă ca pe laiță, dîndu-și duhul în neputința lor. Să leșine u­nul cîte unul pentru că n-au putut mai mult. Cu toții am fost păcăliți de pro­priul orgoliu al atot­cu­noaș­te­rii. Ci­că am aflat noi din surse sigu­re ce vrea publicul și el vrea să vadă cît mai des cuvîntele: toxic, otră­vit, miș­­maș, nenorocire, dezastru, tra­ge­die și regele de-acuma, sen­za­țio­nal.

Și cînd nu-i atingea pe oameni, era un mod de a-i distra. „Parol!”. Dar de cînd soarele s-a stins pe strada lor, nu-i distrează să-și mai vadă via­­ța negru pe alb, batjocorită pe o foa­ie care pînă acum își găsea sfîr­și­tul romantic pe oala cu smîntînă. Re­­portajele trebuiau neapărat să fie ci­­vice și să arate cît de nenorocit es­te capitalismul. Eroi au fost, eroi sînt încă tot ăia care schimbă ma­și­ni­­le ca iubitele și invers.

Într-o țară în criză, ne-a mai gă­sit și criza de idei și chiar și atunci scoa­­tem de la ghenă toate răutățile și le lipim ca un moț în frunte, cu tit­­lul de exclusiv. Și dacă s-a mai scris ce? Înseamnă că un ziar ur­mă­reș­te același tip de om pe toată durata unei vieți, crește odată cu el și-și dez­­voltă subiectele după vîrsta lui? În­seamnă atunci că ziarelor din Ro­mâ­nia nici nu le-a mijit mus­tă­ți­le. Ne hlizim ca la ora de anatomie din clasa a VII-a, cînd omul are de­ja nepoți.

Și în nebunia de a lupta cu valul edi­­țiilor online care înghit din ce în ce mai mulți „useri”, există o po­ves­­te de succes reinventată la in­fi­nit. OTV-ul de care rîdea în hohote CNA-ul, printre amenzi, înflorește ca după o ploaie mănoasă de pri­mă­va­ră. Din televiziunea aflată veșnic în căutarea Elodiei, postul de apar­ta­ment a devenit portavocea au­to­ri­tă­­ților, a devenit citată în televiziunile de știri, nu doar în Cronica Cîr­cotașilor.

A devenit ceea ce ne­mi­loșii corporațiilor numesc „re­fe­re­nce”. Sînt atîția care se raportează la un OTV renăscut din propria ta­blo­idizare. DD, acest om cu nume de majusculă, e mereu cu un pas îna­­inte și mereu model pentru alții. Cînd el pregătește ideea modernă, dar românizată, de talk-show de șa­se ore cu o singură persoană, alții tă­­băcesc ecranele cu vedete de carton. Așa că toți cei care cred că dacă aduc cu lopata metode din afară și le lipesc pe fața României îmi pro­voa­că un mic chicot. Toți cei care au crezut asta, s-au șters cu buretele de pe tabla audienței. De ce nu mai tră­iește anchetatorul Lazarus? A cre­zut mai mult în el decît în pute­rea telecomandei.

Rîd și semnez cu încredere pe­ti­ți­a: „să crape toți”.

Andreea ARCHIP