Revoluția Lilianei

Mii de români i-au trimis lui Ni­co­lae Ceaușescu scrisori, în de­cem­brie 1989, cu cîteva zile înainte ca re­gimul lui Ceaușescu să se pră­bu­șească într-un tăvălug al violenței. Scri­sori de laudă, cereri pentru bu­te­lii, piese de schimb pentru Da­cia 1310 sau lemne de foc, dar și „note informative” gene­roa­se cu detalii cît se poate de pi­can­te din viața vecinilor.

Rîndurile puse pe hîrtie în acele clipe de cetățenii u­nui stat profund îndoctrinat și lovit de lipsuri creionează astfel tabloul u­nei Românii care trăia într-un uni­vers paralel cu cel al Revoluției.

Dincolo de România de la Ti­mi­șoara sau București, unde s-au pro­dus primele scîntei împotriva dic­taturii, era, de exemplu, Ro­mâ­nia de la Fălticeni, județul Su­cea­va. De aici s-a îndreptat, timid, sub for­mă de scrisoare, spre finalul anului 1989, speranța Lilianei, muncitoare la Filatura din oraș, proaspăt că­sătorită și mamă a unui băiețel de doar cinci luni la acel moment.

Liliana le cerea dictatorilor să in­tervină ca să obțină o garsonieră de la stat – stătea împreună cu pă­rin­ții, într-o casă bătrînească deloc în­că­pătoare. Ca într-o piesă absurdă, răs­punsul de la Ceaușescu, favorabil, a venit exact în dimineața zilei de 22 decembrie. Chiar înainte ca Nicolae și Elena Ceaușescu să-și ia zbo­rul de pe clădirea Comitetului Cen­tral al PCR, în huiduielile po­pu­lației. De ajuns cît Liliana, ce pri­vea căderea comunismului în direct la televizor, să gîndească: „Nu putea să vină și Revoluția asta mai tîr­ziu?”.

Viața de după 90 nu i-a adus în nici un caz prosperitate. Sau măcar gar­soniera aia păcătoasă pentru care a „îndrăznit” să-i scrie unui șef de stat ce părea intangibilă. Astăzi po­ves­tea Lilianei din Fălticeni pare să se muleze pe destinul a prea mulți ro­mâni, de după 1989. Căsnicia i s-a des­trămat rapid, cam pe atunci cînd s-a văzut nevoită să se mute la soa­cră, într-o cameră și mai mică decît îna­inte sau cam pe atunci cînd slujba de la Filatură a devenit istorie. A­vea deja doi copii de acum și, într-o bu­nă zi, acum opt ani, Liliana a luat o hotărîre deja clasică printre familiile de români: a plecat la muncă, în Italia.

Pe acasă nu o să ajungă prea cu­rînd. Nu poate risca să piardă singura ei sursă de venit. Rămîne la Ro­ma, de unde trimite salutări în țară, bani pentru copii și un gînd răzleț, a­cum, la 20 de ani de la Revoluție: cum de s-au potrivit toate eveni­men­­­tele alea de ea și ai ei chiar nu au știut nimic din ce urma să se pe­trea­că?

Andrei UDIȘTEANU