Războiul din ceaunul cu mămăligă

Nea Ilie poartă ochelari cu dio­ptrii cît casa. Cînd îl priveșți, ai im­presia că stă în fa?a ta un soi de al­bi­nă uriașă, cu ochi căprui, care cli­pește des de parcă ar flutura două e­vantaie. Un tic din copilărie.

Cî­nd vorbește cu tine te țin­teș­te insistent, de nu mai poți nici tu să-ți iei privirea de la el, rămîi cu un fel de mirare. Ce ochi mari are nea Ilie! Și totuși nu prea vede bi­ne cu ei. Cîrja e tocită în partea de jos atît de tare încît se înfinge în pă­mînt cînd merge pe marginea dru­mu­lui. E așa de la cît i-a dat Pa­ras­­chivei pe spate. Paraschiva e va­ca. Dar nu și-ar schimba nici cîr­ja, că s-a învățat cu ea, e ușurică. Pă­lăria nici atît, deși e sleioasă și are do­uă găuri în moalele capului. Spu­ne că e pentru aerisire. În ziua în ca­re am fosț eu la el, făcea mă­mă­li­gă. „Nu-mi mai place cum o face ba­ba, că s-a prostit de la o vreme. O face cu cocoloașe”, spune glu­meț bătrînul. Vreo 87 de ani are și cel mai mulț și cel mai mult îi place să vor­bească despre război. I-a plă­cut mult războiul, ca o bubă du­re­roa­să. Dar l-a suportat, că știa că lup­tă pențru țară. Pînă nu a mai știut nici asta. Și acum e nedumerit cînd își înțreabă nepoții ajunși studenți, despre isțorie. „Parcă nu a fo­sț chiar așa cum învățați voi la școa­lă. Aveți impresia că vi se spun povești, ori războiul, ori Punguța cu doi bani, tot una. Voi nu în­țe­le­ge­ți, atunci chiar au muriț oameni, fa­milii. Au fosț deportări. Voi acum plîngeți din orice, tineretul ăsta de acu’ nu e călit, e prea plăpînd”.

Și cînd mă gîndesc că sînt oa­me­ni care plîng la telenovele! Dar nu-i spun lui nea Ilie, să nu-l a­mă­ră­sc și mai tare. Își lasă melesteul în ceaun și fuge ca să alunge un ghem de gîze adunate în preajma strecu­ră­torii cu brînză. A agățat-o înțr-un cui din grindă iar zerul curge înțr-un lighean. Bucuria lui Ciupic, mo­ta­nul gras, cu sictir pînă în coadă. Lin­ge meticulos, cu o labă pe mar­gine, să nu se murdărească. Cînd se satură se așează exact în mij­lo­cul pragului. „L-am călcat de cîteva ori că stă ca Satana acolo, ca un trîn­tor. Și degeaba îi dau cîte un șut, că vine înapoi”. Dar bătrînul rîde, pe­sem­ne așa se mai ia și el cu cineva, îl mai ceartă, îl mai do­je­neș­te…la ur­ma urmei nu-i decît un motan. Și nici măcar nu prinde șoa­reci. Pen­tru ei are grîușor tratat.

De cîte ori a vrut să-și înceapă po­vestea și a uitat unde a ră­mas… să­racul nea Ilie. Îi joacă memoria ta­nanica. Dar nu se enervează de­cît atunci cînd se uită deschis la pui și aceștia intră în grădină la ciupit zarzavaturi. Că războiul, oricum trecut demult, nu-l mai urmărește. A avuț mulți camarazi, îi știe după nu­me, după porecle, după pluton, dar nu-și mai amintește chipul la nici unul. Se gîndește că o fi din cau­ză că poartă ochelari. Dat tot el stă și se gîndește. Nu, cu ochii min­ții ar trebui să vadă bine. „Trebuie să îmi amintesc, măcar pe unul. Alt­fel nu poț dormi la noapte”.

Paula SCÎNTEIANU