Probe de rezistență

Anul trecut, în august, am pe­tre­­cut o zi întreagă la Fălciu, pe cîm­pu­rile pîrjolite de secetă. Din de­păr­ta­re, se auzeau cîrdurile de gîște de pe Prut. Agricultorii din Vasl­ui mi-au inspirat atunci și titlul unui re­por­taj care se anunța, din redacția de la Iași, drept o simplă constatare la fața lo­cului, din care nu puteau lip­si da­te­le seci despre stațiile de pom­pare pen­tru irigații, subvențiile pen­tru culturi calamitate sau produc­ția la hectar. Acolo am aflat că agri­cul­to­rii din România pot să moară de se­te lîngă o apă curgătoare, îne­cați în fa­liment și datorii.

La sfîr­și­tul zi­lei, cămașa mea ară­ta ca într-o rec­la­mă pentru de­ter­genți, iar căl­cî­ie­le mi-au adus a­min­te că am citit, cîn­dva, o car­te care se numea Des­culț. Jur­na­lismul nu e chiar o me­se­rie pentru dom­ni­șoa­re. În schimb, da­că în­cerci să te deghi­zezi în vreun cavaler al justiției so­ciale sau într-o cu­coa­nă a carității și nu ai sto­fă pentru așa ceva, această me­se­rie ți-o va arăta, în public, exact cînd te aștepți mai puțin.

În gazetărie, nu temperaturile în­durate ocazional te vor căli, ci mi­ro­surile. Oamenilor le este jenă, chiar frică de mirosuri, pentru că poar­tă în ele adierea descompu­ne­rii, promisi­unea unui sfîrșit împlinit sau amînat. Unii jurnaliști rezolvă această pre­zen­ță permanentă a morții, totoda­tă discretă și violentă, printr-o expresie care duhnește a indiferență: miro­suri pestilențiale. Acum cîțiva ani, am stat o zi întreagă într-un bloc de pa­tru etaje unde locatarii cărau apa de la ciușmea. Canalizarea funcțio­na­lă și dușurile erau pentru ei o amin­ti­re dragă din tinerețe.

Oamenii se scu­zau că la ei es­te așa mizerie și urît pen­tru că sînt să­raci. De fapt, ei doar se acomo­da­se­ră cu mizeria și amînau cură­țe­nia pentru vremurile mai bu­n­e, în ca­re se vor îmbogăți. În Iași, lo­cul ace­la era cunoscut drept Blo­cul groa­zei. Reportajul meu s-a nu­mit la fel. Era vorba acolo, de fapt, despre groa­za celorlalți: a veci­ni­lor, a autori­tă­ți­lor, a ieșenilor de bine, cu nasul sub­ți­re. Mi-a plăcut să le dau vestea că nu sărăcia duhnește, ci for­molul pe care ei, oamenii civili­zați, încercau să-l toarne peste sufe­rin­ță. Nu sîntem egali și nici nu pu­tem fi vreodată. Indiferența, în schimb, ne egali­zea­ză la nivelul unei anu­me amorțiri mo­rale și sufletești. Nu ne pasă că bă­trîna de la unu n-a mai ie­șit din ca­să de o săptămînă, dar îi spar­gem ușa cînd pe casa scării în­ce­pe să mi­roa­se a moarte.

Am călătorit, de curînd, într-un microbuz plin de studenți și na­ve­tiști. De la Iași la Vaslui, am stat o oră și jumătate în picioare, pe tocuri și cu bagajele în brațe. Mi-ar fi plăcut ca, pentru un sfert de oră măcar, domnii din mașină să fi uitat de bles­te­mă­ția asta numită egalitate de sexe și să mă fi lăsat să-mi odihnesc un pic gîn­durile și chiar picioarele, pentru că mai am încă mult de umblat cu ele prin lume.

Dana BALAN