Nomad pe tirul „ia-mă nene”

Dinainte să mă împrietenesc cu doamna Ana, vînzătoarea de bilete CFR din Gara de Nord a Capitalei, care de fiecare dată cînd mă vede știe că am tren în mai puțin zece minute și reușește să-mi scoată biletul în mai puțin de 20 de secunde, foloseam Blablacar ca să-mi vizitez părinții în Iași. Adică un fel de ia-mă nene online, în care cauți o destinație și alegi apoi un șofer care merge în direcția respectivă. Așa am reușit să cunosc zeci de oameni, cu mentalități diferite și pasiuni ciudate.

De la ei am aflat lucruri despre le­gă­tura personalității cu trăsăturile faciale, de unde poți să cumperi cea mai ieftină benzină, în ce țară „se merită” acum să mergi la muncă sau pe ce echipe să mergi întotdeauna la pariurile sportive. Dintre toate călătoriile, una dintre cele mai memorabile a fost cu Cristi, un șofer de TIR de la FAN Courier.

Înainte să ne urcăm în monstrul me­talic și cu ochi amenințători, Cristi m-a luat pe mine și alți doi studenți nomazi (adunați tot de pe site) de la metrou cu o mașină pînă la sediul firmei de unde trebuia să ridice 6camionul. Pe drum, acesta era cu un ochi la trafic, unul pe telefon și unul la femeile de pe trotuar. După ce am făcut cu toții cunoștință, în mai puțin de zece minute atmosfera din mașină s-a transformat într-una de ieșire la grătar a unor prieteni care se revăd după multă vreme.

Cristi e un bărbat rotunjor și scund, atent bărbierit și îmbrăcat în tricou cu scris în italiană. Nu-i place fotbalul, dar iubește să conducă și nu iartă pe nimeni în trafic. De aia, din cînd în cînd, mai deschide geamul de la mașină ca să-i înjure mai bine pe nepricepuți. Acum e fericit că sîntem numai băieți și poate să vorbească „liber”, la fiecare șapte – opt cuvinte adăugînd un „coițe”, ca să adauge greutate vorbelor.

Cum șefii l-ar da probabil afară dacă ar ști că primește pasageri în mașina de la firmă, acesta ne-a lasat deodată în mijlocul autostrăzii, cît să intre în tură și să se întoarcă cu tir-ul în zece minute. După un balet printre mașinile care treceau în viteză și un cățărat peste parapetul de protecție, cît să ajungem la benzinăria de pe partea opusă, neliniștea începe să ne roadă puțin intestinele precum o rugină. Jumătate de oră mai tîrziu, cînd aproape că rămăsem toți trei fără povești amuzante despre facultate, se aude în depărtare un claxon de care se sperie și pietricelele de pe drum. Apare Cristi, iar călare pe tronul său din creierii monstrului ne întinde mai întîi cîte-o doză de bere. „Doar nu credeați că vă lăs aici, nu? Coițe? Haideți sus să dăm blană.”

Iulian BÎRZOI este redactor la Adevărul