La granița cu păcatele altora

Vara, Dunărea nu se oprește ni­­cio­dată să-ți răspundă la salut. Își go­­­­nește degetele prin plete, și le mai prin­de în plasele pescarilor, în­să nu în­jură, ci roșește ca o fată ma­re. În timp ce o ia la vale, băr­ci­le stau ca un cuib de berze prinse a­proa­­pe de per­ciuni, ori de frunte. Po­­­dul de la Giur­giu pare așa, o co­ro­niță arun­ca­tă peste cap, fără rost. La mijlocul ei se opresc toate ma­și­ni­­le iar șofe­rul te anun­ță: „Pî­nă aici e România, res­tul e altă lim­bă”.

Cînd prinzi a încîlci cuvintele și a le vedea scrise invers în­seam­nă că gra­­­nița a rămas în urmă. Deo­da­tă își pier­­­de statutul de fată, acum pa­re o vă­duvă ascunsă printre sălcii și rațe săl­batice care te aș­teap­tă în­dă­răt. Bul­­garia are munți fru­moși, oa­meni vorbăreți, văi pră­păs­tioase și dru­­muri mai rele decît România. Bal­­­canii parcă au alte păduri, al­te po­­vești, nici nu seamănă cu Car­pa­ții noștri. Timp de cinci ore îi urci și îi cobori cu sufletul la gu­ră.

Pe șo­seaua îngustă ca un șarpe de casă ti­rurile se îngrămădesc și in­tră în de­pășiri aproape mortale. Un viraj gre­șit și prăpastia înghite tot. Dacă te aștepți să găsești sate îns­­­­tărite, rămîi cu un gust amar în gu­­­­ră imediat ce urci în serpenti­ne­le de­­­se ca buclele unui fir de păr creț. Ca­­­sele din lut, coșcovite și pe afa­ră și pe interior îți arată că Bulgaria are oameni destul de săraci, destul de izolați și singuri, oamenii îm­bră­cați sărăcăcios, obiș­nuiți cu turiștii opriți pe la po­pa­suri. Abia aici, fără să le pricepi gra­iul, începi să te simți ca acasă. Fe­meile ies în drum cu mor­ma­ne­le de pepeni scoși la vîn­za­re iar băr­bații se adună la crîș­me­le cu me­se înjghebate direct lîn­gă șo­sea. Ici colo se văd fostele fa­brici în ru­i­nă, fiare ruginite și triste amin­tiri pe chipurile țăranilor.

Or fi avînd și ei gloria lor, apusă de mult, ca prin multe locuri de pe fața pă­mîn­­­tu­lui. Balcanii însă au ceva necu­nos­cut, ori de cîte ori ai trece prin ei nu ajungi să-i cunoști niciodată. Sînt în­­­­șelători și mirifici de-a drep­tul. Nici un versant nu este des­pădurit, nici unui vîrf nu i se ve­de creasta go­­­­lașă. I-ar fi și ru­și­ne, de altfel cred că sînt printre cei mai bine îm­bră­­cați munți de pe pla­netă. Odată ce co­bori într-un fel de zig-zag pe par­­tea cealaltă simți o ușurate.

Ai im­­presia că ai scăpat de moarte, că ai pă­călit-o definitiv și că era de atî­tea ori să dai nas în nas cu ea. Pî­nă la cea­laltă graniță, cu Turcia du­rea­ză în­că o oră de drum lin, aproape fă­ră pă­duri. Du­pă a doua gra­­niță ieși din lu­mea pe ca­re parcă o cunoști și in­tri pe au­tos­trăzi largi cu patru benzi, mai fi­ne ca pielea din palmă. De du­pă fie­care deal se ri­­dică semeț cî­te un vîrf de mos­che­­ie pînă la cer și așa știi că acolo se ascunde un să­tuc cu oră fixă de ru­­găciune. De aici to­tul es­­te neo­biș­­nuit.

Paula SCÎNTEIANU