Interviu la capul mortului

E ca si cum ai pleca fara sa-ti primesti aplauzele sau huiduielile. Asa se intimpla cind viata depinde de o boala grea. Asa i s-a intimplat Ancai Parghel. Ea a plecat prea repede, chiar daca ne bintuia traditionalul "era de asteptat, dupa asa o suferinta". Spectacolul s-a terminat de mult, dar ne-am incapatinat sa o tulburam cu aplauzele trimise ca loviturile de picior intr-o usa de casa pustie. Am cunoscut-o pe Anca Parghel acum doi ani, cind muzica ei era ascultata de cunoscatori si melancolici. Noi, copii fiind, am aflat-o la Festivalul de Jazz Richard Oschanisky si mi-o si amintesc pe colega mea tremurind de emotie, inainte de a-i lua interviu. Mi-au ramas apoi in minte vorbele cu care a descris-o aceeasi colega: "E atit de draguta!"

Nu era nevoie sa ii vad miinile de luminare, impodobite cu insufletire artificiala de doua inele cu pietre mari, colorate. Nu aveam nevoie s-o vad intinsa in sicriu, luminata de candele, cu fum de tamiie si cintec de preot. Chiar nu m-au imbogatit cu nimic interviurile cu fiii ei si cu alti vizitatori, la marginea sicriului, soptind vorbe de lauda, ca doar erau in biserica. Cred ca ne-a ajuns caricaturizarea ei la emisiunile lui Brancu, unde trebuia neaparat sa-i onoreze invitatia si unul din copiii artistei – e prima data cind nu ma feresc de acest cuvint. Imi place sa cred ca Anca Parghel nu era obligata sa ne spuna ceva, nici despre suferinta ei, nici despre speranta.

Toate declaratiile luate la cald, dupa ce un om moare, par spuse pe de rost, suferinta se goleste de orice miez cind e spusa la microfon, cu ochii mijiti de tristete. Jalea nu poate fi decit caricatura, atunci cind distanta pina la suflet nu exista. Cind tristetea e adevarata, oamenii sint goi. Seci mi-au parut toate relatarile care au repetat tot ce s-a spus despre ea si cind traia.

Care o fi fost dilema jurnalistului cind a vazut ca sint cu totii de acord sa le dea interviu la capul mortului? Au acceptat amabilitatea cu bucurie. Nimeni nu s-a sinchisit sa plece din calea exclusivitatii.

Andreea ARCHIP