Generația în jeanși și snickerși

Nu cred că mi-a plăcut în mod de­o­sebit Adrian Păunescu. Ce să mai, m-am revoltat la culme cînd am aflat despre accidentul de mașină în care a fost implicată soția sa și care nu și-a găsit vinovatul nici astăzi. A­poi, era cît pe ce să cad în plasa zvo­nurilor, cînd scandalul Universității „Spiru Haret” era în floare, fiindcă a fost acuzat pe nedrept că ar fi fost unul dintre profesorii ilegal unși de Aurelian Bondrea.

Am crescut însă cu un imn în tim­pane pe care bunica mea lăcrima, în zi­lele de sărbătoare, cînd în casă mi­rosea a plăcintă cu măr și a căldură. Mai apoi, am rîs cu gura pînă la u­rechi cînd făceam repetiții pentru vreo serbare la școală, se găsea cîte unul să-i imite vocea baritonală. „Enig­matici și cuminți…”, răsuna ca un tunet sala de clasă, în rîsul tuturor.

Cei mai mulți dintre colegii mei de breaslă au cîte o amintire mai de­grabă neplăcută legată de el: unul a primit calificativul de „tîmpit”, cînd i-a cerut o declarație maestrului, al­tu­ia i-a trîntit telefonul în nas pentru că nu avea reportofonul pregătit. A­poi, am citit cu toții scrisorile pe ca­re același Adrian Păunescu i le tri­mi­sese „conducătorului iubit”, adre­­sîn­du-se cu „Să trăiți, Măria Voas­tră”. Atît am primit eu de la Păunescu și vinovată m-am întrebat cum pot oa­me­nii să se îngrămădească la aprins lu­mînări și recitat poezii, cînd pe fo­ile poetului au fost și pete grosolane de cerneală. „Despre morți, numai de bine”, ați spune.

Și totuși, dacă mie și celor ca mi­ne, Păunescu nu a mai putut să ne dea cîntece melodioase și poezii demodate, pentru cei care se în­gră­mă­deau pe stadioane ca să scape de viața a­pă­sătoare și gri, le-a oferit o ti­ne­re­țe. Îmbuibați cu McDonalds și cu re­vis­ta Bravo Girl sub braț, nu mai avem timp să simțim mai mult decît o decepție în amor gen Hannah Mon­tana. Noi nu mai avem blugi și adidași, sîntem generația în jeanși și snickerși, absorbiți de vedete de carton și deștiri tabloid. Ne place să pu­­nem îndoială în orice, ne plîngem că nu avem modele, ne închinăm la te­le­vizor ca la vițelul de aur. În afară de Madonna, nu ne mai adună nimeni cu miile pe stadion, nu mai citim po­ezie și bibliotecile s-au împăturit în laptopuri.

Pe lîngă „artiștii” care și-ar fi lan­sat și un album lîngă catafalc, mulți, foarte mulți s-au îngrămădit cu flori de toamnă în mînă să-i aducă un o­magiu lui Păunescu. Nu l-au numit „vulcan care a revărsat iubire”, nici „geniu”. Ei au venit pentru o ultimă reprezentație, să-și recapete o bu­ca­tă de tinerețe. Noi am privit și am înț­e­les, dar nu vom putea simți niciodată.

Andreea ARCHIP