Fuga

Am vrut să scriu despre vinu­ri­le moldovenești și stupidul embargo ru­sesc. Apoi m-am răzgîndit. Am hotărît că marșul pentru unire e un subiect mai bun. Apoi iarăși m-am răzgîndit. Mi-am spus că nu se poate ca toate subiectele mele să fie despre Moldova, Transnistria, basa­ra­beni în România, eterna luptă cu foștii ocupanți sau frăția cu oamenii din țara în care stau. E prea mult chiar și pentru mine.

Și m-am gîndit îndelung la po­vestea pe care ar trebui să o spun ca să ies din nișa asta în care am intrat, fără voie, încă de la început. Mi-au trecut prin minte toate celelalte su­biecte pe care le documentez, toam­na aceasta superbă de afară, avalanșa de proteste din ultima perioadă pen­tru o lume mai bună, puternicul curent anti-vaccin din România, ca­u­zele nedeslușite ale cutremurelor din Galați sau, de ce nu, noile forme de jurnalism alternativ. Nimic însă nu mi-a făcut cu ochiul.

Mi-am dat seama că oricît de mult aș fugi, ajung mereu în același loc. Chiar dacă textele mele din ul­tima perioadă au fost despre spor­tivi de performanță, călătorii sau mi­­turile medicinei alternative, ade­vărul e că atunci cînd pot alege, mă întorc mereu, cu drag și un dor te­ribil, la spațiul dintre două rîuri cu­minți care delimitează o țară atât de mi­că și neliniștită. La trenurile goa­le care duc spre ea, la scriitorii ale căror cărți se vând în librăriile din București, la nunțile care răsună pînă dincoace de Prut.

Iar zilele trecute, întrebarea unui jurnalist străin m-a pus, pentru a nu știu cîta oară, într-o dificultate cu­nos­cută. „Despre ce scrii tu, în gene­ral?” s-a lovit de un zîmbet re­semnat și un trist ridicat din umeri. „Despre Basarabia, de cele mai mul­te ori”. Sînt, cum ar veni, un jur­nalist delegat, un corespondent ne­oficial al Republicii Mol­do­va, cu toate dramele ei, în România.

Am stat cu mare greutate în ca­să astăzi, asistînd pe Facebook la în­flă­cărarea și bucuria dezlănțuită a tinerilor care au mărșăluit pentru o eventuală unire. I-am invidiat pe cei care au pus poze și le-am răs­puns cu regret prietenilor care m-au invitat să strig, din adîncul su­fle­tului, că Basarabia-i pămînt ro­mânesc. Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că nu am putut.

Am în­țe­les, mai mult ca niciodată, că nu scapi de ceea ce ești. Iar eu sînt Basarabia.

Lina VDOVÎI, redactor TVR