Fericirea, în general

Sînt multe uși metalice cu de­ta­lii aurite la mine-n bloc, intrări prin­ciare. Dincolo de ele, viața se compune din mirosuri grele de carne cu sos, încercări la saxofon, lecții su­pli­mentare la română și modificări estetice care implică neapărat cre­a­rea de arcade generoase între su­fra­­gerie și hol.

Sînt bucăți de existență în continuă modelare, atît mi-e permis să aflu. De fapt, în bloc n-o știu decît pe vecina de vizavi, și asta doar pentru că e soacra proprietarului și-i las ei banii pentru chirie, în­tre­ți­ne­re și alte nevoi curente ale unui chi­ri­aș cuviincios, dar cam absent. De fi­e­ca­re dată, bătrîna deschide ușa cu gri­jă, nu de teama hoților, ci ca nu cum­va să iasă cățelușa și s-o ia de ne­bu­nă pe scări. N-am habar dacă fe­me­ia asta e mulțumită cu viața ei, n-am îndrăznit s-o întreb.

Un celebru personaj de roman era de părere că iubirea – fericirea, în general – trebuie să crească pe un teren anume, la temperaturi specifice, că există tablouri în care omul poate trăi cu fericirea lui. Îngră­mă­di­­se în peisajul ăsta săli de bal și gră­dini generoase, ruine și plante exotice, purtători de mănuși dați cu par­fum fin. Un personaj contemporan ar include neapărat o vilă sănă­toa­să, ridicată pe un loc în care primăria a promis că va aduce canalizare.

Există standarde bine fixate în conștiința colectivă: încă din co­pi­lă­rie, omul știe ce sarcini are de în­de­plinit, ce rețetă trebuie să res­pec­te pentru a ajunge să se simtă conforta­bil cu el însuși. De aceea, imediat după ce ajunge pe cont propriu, ce­tă­țeanul simte nevoia să învețe cum se folosește bormașina, cumpără pi­tici de grădină, merge să-și ia mo­bi­lă de bucătărie, prosoape moi și așteaptă să se împlinească. Cînd s-o trage linia, nimeni nu poate spune că n-a fost instruit.

În aceste condiții, nu știu cum se face că-mi trăiesc iubirea – fericirea, în general – în apartamentul ăsta mic, cu vedere spre parcare, în­­tre vecini care repetă la saxofon și fac mîncare de carne cu sos. Mi-e bine cînd mă întind în pat și mă uit la filme proaste, mi-e bine cînd mă trezesc lîngă prietena mea, mi-e bi­ne să stau pe canapea, sub duș, mi-e bine chiar și pe scaunul de la birou. N-am chef să mă ating de jocurile vechi și dătătoare de dureri la ficat, nu mă interesează de-adevăratelea ce fac oamenii pe care nu-i cunosc, fie ei și din guvern. Pe de altă parte, nici invidii n-am cum să stîrnesc. Cine știe, poate mă transform încet într-o legumă socială.

Port fericirea asta cu mine pe tro­tuare, spre metrou, în supermarket, în săli întunecate de cinema­to­graf, și nu știu dacă am un drept le­gi­tim. Nu știu ce-o să fac dacă, în ur­ma constatării unui zîmbet suspect, mă oprește vreun polițist și de­cide că se impune o amendă. Pro­ba­bil c-o să semnez de primire și-o să trec mai departe, cu pas de contravenient pașnic.

Vlad ODOBESCU