Fapt divers

Întunericul se lasă ca spuma de pe lapte. O liniște se țese fin, din mă­runtaiele cerului și închide gu­ra spurcată a lumii. Doar cîinilor le mai e dor de lumină și latră ca apu­cații, apoi tac. Îmi place cum vi­ne noap­tea în cartierul meu. Casa e de­parte de strada principală, de lan­țul de magazine, de parcul pentru co­pii. E exact unde trebuie ca să am li­niște.

Și îmi place să mă atîrn de geam și să gust din această ră­co­a­re, să ghicesc unde sînt zarzării în­flo­riți din fața blocului, doar du­pă mi­ros, să mă bucur de faptul că fe­li­na­rele nu se aprind. Le-a spart ci­neva mai demult. Poate porumbeii… Aseară însă, cineva mi-a tul­burat liniștea. Din întîmplare. El mergea înainte, ea în urmă. Bă­trîni, pe la vreo 60 și ceva de ani. „Măi, (pa­u­za) măi,(altă pauză) măi!!”. Se întoarce iritat: „Ce vrei?”. „Așază-ți și tu pălăria, nu vezi cum stă?”. „Las-o așa!” și își continuă mersul, tot înaintea con­soartei. Are și el dreptate, la ur­ma urmei, cine-l ve­de la o oră așa tîr­zie?

Pe undeva, îmi place să merg noap­tea la drum. Mai ales pe jos. De unde mi se trage? Niciodată re­dacția nu a avut mașină de serviciu, așa că mă prindea întunericul ade­sea după anchetatori, incendii de apar­tament, acoperișuri luate de fur­tună, ori cine știe ce tragedie. Iar cînd eram copil, mă cocoțam în po­­dul bucătăriei de vară și rămî­neam pînă tîrziu. Mai întîi aveam răb­da­rea să urmăresc cîrdul de ciori, ca­re se întorcea spre cuiburile din plo­pii fostei ferme de vaci. Dura și o oră pînă se termina acel batalion ne­gru, zgomotos și sătul. Mereu mă întrebam dacă aduceau mîncare și pentru pui. Niciodată n-am văzut un pui de cioară. Cuiburile erau prea sus și îmi era frică să mă cațăr în plopi. Dar tata mi-a spus că sea­mă­nă cu unul de graur, ca cei găsiți într-un an într-o scorbură de nuc. Cam urîți.

Apoi aveam răbdarea infinită să apară stelele. Prima apărea me­reu Steaua Polară, apoi pe rînd ce­le­lalte, iar eu tresăream de fiecare da­tă cînd mai găseam încă una. Tot în podul unde mă urcam eu era și o buf­niță. Zbura în ramurile cire­șu­lui amar de la drum și începea să cîn­te. Dacă mă uitam atent, îi ve­deam ochii negri din cap. Uneori mă înspăimîntau, și îmi venea să fug în casă. Bufnița mea nu avea gît, era așa un fel de jucărie in­ven­tată cu un surub între corp și cap, ca să-l poată învîrti în toate părțile. La ța­ră mai ales, oamenii nu iubesc buf­nițele. Spun că prevestesc ce­va rău. Cînd le aud cîntînd pe lîngă geamuri, le alungă „Huș, huș” de par­că îl alungă pe Satana.

Și în­că de atunci, mi se pare că întuneri­cul se lasă zilnic cu o glorie bine me­ri­tată. Și nu din cauza bufniței me­le, a doua zi, îmi mu­rise cineva drag.

Paula SCÎNTEIANU