Dumnezeul lucrurilor mici

Nu e nimic în întunericul de sub pat; am verificat ieri după-amiază, cînd dădeam cu aspiratorul. Cînd in­tru în cameră, toate pixurile lăsate ca momeală pe măsuță sînt fix ca la ple­care, pe pereți nu fuge nici o umbră cînd aprind lumina. E o cameră mică, plină cu mobilă, dotată cu un geam prost chituit, dincolo de care se au­de orașul. Mi se întîmplă să văd din cînd în cînd, pe zidul blocului din față, o flamă scurtă, dar știu sigur că e de la contactul dintre măruntaiele tramvaiului și sîrmele care-i alimen­tează deplasarea.

Totul are o explicație perfect ra­ți­onală, lucrurile sînt foarte bine pu­se la punct. Chiar și în marele somn al omenirii, undeva se întorc rotițe, altundeva se ating fire sau se ames­te­că substanțe chimice, totul e o mare compoziție. Din starea asta de lu­ci­di­tate, din deșteptăciunea asta aproa­pe fără margini se țese un blestem și omul contemporan nici măcar nu dă doi bani pe asta. Nu mai crede în ni­mic care să-l depășească, nici măcar în vreun spirit mic, care să-i șteargă umărul în treacăt sau să-l sperie cu un zgomot.

În vremurile astea de profundă cri­ză economico-politico-spirituală e nevoit să supraviețuiască Bannik, i-am găsit numele într-un dicționar*. E o zeitate precreștină, un spirit mic, înfățișat ca un bătrînel, care are în stă­pînire băile rusești cu aburi. Cică ar fi necurat – nu pentru c-ar provoca ci­ne știe ce necazuri, ci pentru că vie­țu­ieș­te într-un spațiu al debarasării de mur­dăria fizică. Bannik își așteaptă rîndul sub bancheta de lemn din în­că­pe­­re și iese de acolo să se spele nu­mai cînd termină toți. Dacă baia e fo­lo­si­tă de mai mult de trei schimburi, Ba­nnik se enervează și aruncă în vinovați cu pietre și cu apă clocotită. Ca să se ferească de mînia spiritului bă­ii, oamenii cu minte îi lasă o găleată cu apă curată și o măturică nouă.

Și mai modern ar fi Barabașka, spirit de apartament. Ocupația lui pre­ferată sînt glumele: fărîmă ve­se­la, deschide robinetul de gaz, întinde vop­seaua pe podea și – în general – răstoarnă tot ce-i iese în cale. Chiar dacă nimeni nu l-a văzut vreodată, acceptă să discute cu cei care-i sînt simpatici. Mai exact, răspunde la în­trebări cu bătăi în podea. Corgorușii seamănă cu pisicile și aduc stă­pî­nu­lui provizii și bani furați de sub nasul spi­ritelor din gospodăriile vecine. Asta duce la un război care se lasă de obi­cei cu farfurii sparte. Mai sînt zei ai înțelepciunii, nimfe, giganți, spirite care spun povești . Mai e Poputnik, care-l însoțește pe om toată viața și-l ajută să obțină ce vrea, iar asta nu e puțin lucru.

Orașul se pregătește de seară, iar toată lumina lumii se lipește acum de geamurile de sus ale blocului vecin. Mai e o linie întunecată, care urcă în­cet, dinspre primele etaje. Sînt scrîș­nete, rîsete, bufnituri, parcă totuși se aude și altceva.

*Ilie Danilov, „Dicționar de mi­tologie slavă”, Polirom, 2007

Vlad ODOBESCU