Dragul meu student la jurnalism!

Să îți spun adevărul: faculta­tea e un altfel de cimitir. Unul pentru vii. La ultimul examen din viața de stu­dent, să îți iei o gură de re­la­xa­re și înainte să duci lucrarea pe catedră, te rog, pune pixul în buzunar. (Da­că mai încape de fițuici). Pentru cî­teva momente privește-ți co­le­gii, așa cum sînt ei. Unii tocilari, alții petrecăreți, unii deștepți, alții doar se dau…și o parte cu siguranță, pri­eteni.

Dintre toți aceștia, doar 20% vor ajunge să facă meseria pentru ca­re și-au tocit flecurile de la papuci pe holurile facultății ori pe teren du­pă știri. Restul se răs­pîndesc prin lume și mai toți, uită de tine. Își vor aminti doar atunci cînd vor mai răs­foi folderul cu „foto curs festiv” sau cînd îți vor întîlni sem­nătura în vreun ziar. Și nu vei ști dacă îi va încerca un sentiment de bucurie sau invidie. Imediat du­pă terminarea facul­tă­ții, fiecare își aranjează viața, ca un copil de trei ani, un puzzle. Poate la întîm­pla­re, poate stîngaci, poate ajutați de pă­rinți. Și mai mult de ju­mătate din studenții din an se vor căsători. De pe Facebook vei afla că unii au co­pii, alții sînt plecați oriun­de pe glob. O parte își vor căuta ani la rînd de lucru și vor huzuri mult și bine pe banii tatei. Pentru ei viața va fi veșnic „pantera roz”.

Dar tu, tu care citești acest ar­ti­col vei găsi cu siguranță un loc de mun­că în această lume minunată a jurnalismului. De unde știu? Pen­tru că dacă nu te-ar interesa a­ceas­tă me­se­rie n-ai citi un ziar studen­țesc. Ori nu ai scrie la unul. N-ai ter­mina a­cest articol pentru că ți-ai pier­de in­teresul încă de la titlu. Iar cine nu are răbdare să citească o ta­bletă, nu are răbdare să scrie una. Fie ea și proas­tă. În tine am în­cre­de­re pentru că ești de-al meu. Deși te sperie incertitu­dinea, vei găsi spri­jinul în condei cum își găsește un orb vederea în bas­ton și vei ex­perimenta. Pentru luni, ani, po­ves­tea jurnalistului de garnizoană. Cum­va ca la război, me­reu pe fu­gă, cu bani de covrigi și o cafea în bu­zunar. Și ca să fie clar, un soldat viteaz nu merge doar la confe­rin­țe­le de presă. E drept, mai rămîne și fără caschetă, deși veș­nic ar trebui să aibă ceva în „spek”.

La sfaturi stau oarecum prost. Mai degrabă îți transmit niște sen­ti­mente. Mie mi-a rămas un fel de dor, o zvîcnire în suflet căreia nu pot să-i dau nume. Studenția mea nu s-a con­sumat pe băncile facul­tății, ci un­de­va într-o redacție mică, cu mult fum de țigară și reportaje pe bune. Și dintre toți cei pe care i-am cunoscut am rămas cu un pumn de prieteni și un mentor. Un om prea bun pentru lumea în care trăim. Iar copilul de mi­ne respectă toate aceste amin­tiri.

Paula SCÎNTEIANU