Destinul lor e să sperie ciori

„Morții cu morții si viii cu vii­le”, spun oamenii cărora le place să bea. Să bea mult. Cam jumătate din sa­tul în care am ajuns într-o după-amia­ză oarecare de primăvară timpurie era părăginit, de parcă au plecat toți la bîlci. Fără var și chituială, așa ară­tau casele, iar gardurile din scînduri pu­trede, așezate de mama natură du­pă direcția vînturilor, nu-ți susțineau nici măcar un cot.

În curți, balegă proaspătă și ve­­che de acum trei ani, amestecată cu fîn și paie, copii cu tăl­pile goale, pli­ne de bătături și ne­ves­te cu fuste peste pan­taloni și bro­boa­de strînse șui în ju­rul capului. Dar viile, dragii mei, viile erau ceva de ne­uitat. Așezate ca la carte, săpate, cu toți șpalerii ali­niați și sîrmele zdravăn întinse. Bu­tucașii se vedea că sînt de soi, nu orice fel de adunătură. Apoi moș Alisandru îmi povestea cum stau ei toamna prin vie toată ziua și alun­gă graurii să nu-i lase fără. Pocnesc din bice, fac tunuri din carbit, bat în oa­le. Mai nou agață CD-urile ne­po­ți­lor de sîrme. Strălucesc al naibii de co­lorat în soare și alungă „satanile înaripate”, cum le spune el. Cu spe­rietorile nu mai merge de mulți ani. S-au săturat și graurii și ciori­le de oamenii de paie, îmbrăcați ridicol cu haine de copil ori paltoane de pe vremea cînd era moș Ali­san­dru flăcău.

Așa e primăvara, mai puțin cu munca cîmpului, mai mult cu le­ga­tul la vie. La care participă toată fa­milia. Toamna, toata familia bea îm­preună. Și tot atunci trei sferturi de sat zace mahmur, zi și noapte. Fe­me­ile se pregătesc și pun din timp varză la murat, să fie moare. Așa e toamna, o zvîrlugă scăpată din că­păstru.

Aici încă se mai naște în sat, cu moașa. Copiii vin pe lume mai tot tim­pul în momente potrivnice. Așa se face că sînt săraci cu duhul și nu ajung să învețe mai mult de opt cla­se. Nu că ar fi nevoie de ei pe aca­să, la munca pămîntului. Nu. Popa spu­ne că viile sînt de vină, băutura le strică mintea la copii, că beau de mici. Și drept spune căci mai toate ma­mele își adorm pruncii care au colici cu două, trei țoaște înmuiate în vin. Pe aici nu prea plîng copiii. Ni­ci nu au ce mînca, dar nici nu-s bă­tuți. Părinții nu sînt scandalagii deoa­re­ce, lucru ciudat, nu fac urît la bău­tu­ră. Este un sat cu oameni nonvio­lenți, iar dacă bărbatul bea, bea și fe­meia și viața e frumoasă.

Dar pentru că li se termină re­pe­de din butoaie, prin martie cel tîr­ziu nu mai au vin. Și atunci se mai pun și ei pe treabă, mai cîrpesc șura, ve­ceul, ca să nu se dărîme de tot. Mai cresc o oaie, un porc ori orătănii cu aripi. Femeile se mai îngrijesc de co­pii și le cîrpesc hainele, mai fac o pîine de casă ori schimbă bu­su­io­cul la icoana cu crenguțe proaspete. A­colo timpul se poticnește în fie­ca­re toamnă, o ia razna pe ulițe și nu mai știe în ce parte e capătul satului. De aceea oamenii, cînd sunt întrebați, spun că li se pare că trăiesc de o veș­nicie.

Paula SCÎNTEIANU