Despre dragoste, în alte feluri

Pe 16 mai se anunța parada gay din Bruxelles, sau cum se intitulează oficial „Gay Pride – change your mind”, iar noi am strîns laolaltă un grup de studenți Erasmus și ne-am urcat în tren spre capitală. Încă din gară atmosfera era de petrecere: ne-am așezat  între un grup de adolescenți Emo care își dădeau la maximum telefoanele cu muzica rock și un altul format din patru bărbați cu peruci și pancarde pe care era scris, în franceză, despre egalitate.

Aveam și noi costumele noastre pentru că am zis că, dacă tot mergem la paradă, atunci de paradă să fim. Ajunși la destinație, ne-am integrat perfect în rîurile de oameni colorați și binedispuși care se adunaseră din toată Belgia, dar și de prin vecini pentru a sărbători libertatea și bucuria de a putea alege pe cine vrei să iubești.

Aici, căsătoriile unisex sînt legale, iar populația pare destul de obișnuită cu acest stil de viață. Părinții își aduceau copiii, oricît de mici, pentru a fi martori la eveniment și gay sau hetero împreună susțineau că, deși sîntem diferiți, în final sîntem la fel. Mai există diferențe de opinie doar în ceea ce privește statutul adopțiilor.

Spre deosebire de manifestările din București, prostetatarii se comportau cu maximum de civilizație. Într-unul din punctele prin care treceau camioanele petrecerii, în jur de 20 de oameni ridicau pancarte cu mesaje religioase. Fără strigăte, fără violență, fiecare exercitîndu-și dreptul la liberă exprimare, dar ținînd minte faptul că nu trebuie să i-o îngrădești pe a celuilalt.

Costumele vibrau între extravaganță și indencență, unele find un spectacol în sine, muzica răsuna la maximum, iar peste tot rîuri de confetti, flyere, bomboane și, cum era de așteptat, prezervative. Am ajuns la concluzia că totul este un show, un mod de a scoate la suprafață lucruri care ar mocni înăuntru. Probabil că luni toți participanții s-au întors la slujbele lor de zi cu zi, unde se comportă într-un mod desigur decent, însă pentru o zi pe an, pot spune: „Avem libertatea de a fi gay, însă nu în spatele ușilor închise, ci de a arata cu mîndrie cea mai opulentă și scandaloasă implicație a acestui fapt”.

Ceea ce îți rămîne pe tren spre casă, cînd duci înapoi întreaga oboseală a acelor ore, este sentimentul plin de speranța care se lipește de tine, dincolo de spoiala de la suprafață: oamenii sînt capabili să se accepte unii pe alții, deși există mii de probleme între noi, pentru că le putem lăsa din cînd în cînd deoparte. Și, mai ales, diferențele, de orice fel, ar trebui sărbătorite. Fac lumea mai interesantă.

Sandra JUNCU (Belgia)