De ce latră cîinii după Boașă

Povestea complicată a bră­neș­tea­nului Constantin Boață cu maida­ne­zii din București începe de prin anul 2000. De atunci face zilnic na­veta, de pe la 8 dimineața, de la Bră­nești. Acolo sînt casa, curtea lui, cîți­va cîini pe care îi are în stăpînire și echipa de fotbal care încă îi mai a­prin­de pasiunea, Victoria Brănești. Boa­șă nu e un navetist oarecare. E unul dintre cei cinci lucrători (doi șoferi, trei prinzători) de la primăria Bucu­rești care ar trebui să curețe orașul de cei 50.000 de maidanezi (nu­mă­rați oficial).

Cînd au auzit statistica asta, cei cinci hingheri din București au a­prins o țigară și au luat loc, amețiți. Și-au frecat capetele prin fesuri și au cu­ge­tat: nu pot ridica mai mult de zece cîini odată în dubă, așa prevede le­gea… Așadar o să le ia în jur de 15 ani, fără duminici sau sărbători li­be­re, ca să termine toată treaba. Și asta numai dacă și cîinii hotărăsc brusc că nu e cazul să mai lase urmași pe planetă.

S-au schimbat multe în zece ani de cînd Boașă se luptă cu armata de maidanezi din Capitală. Azi se fo­lo­sesc tranchilizante, există un soi de cod de bună-purtare cu anima­le­le. Cînd a intrat Boașă în breaslă în­că se mai folosea lațul la prinderea cîinilor. Turba animalul de frică și aduna tot cartierul cu plînsetele – cortegii formate de obicei din doam­ne extrem de furioase. Și acum auzi cum scheaună cîinii din spatele du­bei, de-ți rup sufletul, mai ales cînd se trezesc speriați din anestezie, ca din­tr-un coșmar. Așa că Boașă și ai lui merg prin București zilnic cu scîn­ce­te după dubă și cu urină de cîine scurgîndu-se pe sub portiere, atră­gînd priviri pe la semafor.

„E greu azi”, se plînge Boașă. Acum zece ani însă erau vremuri cu adevărat sălbatice. Era epoca eu­ta­na­siei ordonată de Băsescu. După ea, Boașă și colegii lui au rămas cu legende macabre atîrnate ca tini­che­le­le de dubă, cu sute de acuzații că au chinuit și ucis cu cruzime mii de animale. O etichetă aproape imposibil de scuturat.

Boașă ar spune vremurile alea doar: „Am găsit numai scandal în oraș”. Ieșeai pe teren și aruncau iu­bi­torii de animale cu bețe, cutii, cu ce apucau de la etaj. Cartofi, iaurturi, sticle de apă care cădeau cu zgo­mot pe capota mașinii, făcînd-o praf, toate zburau, de nicăieri, pe unde parcau hingherii. „Nu ne iubea lu­mea. Sub nici o formă”, zice Con­stan­tin după ce înșiră o listă lungă de obiecte care i-au trecut pe lîngă urechi.

Nu e tot timpul așa. Mai sînt cei care te opresc pe stradă și mai-mai nu-și cad în genunchi să vii să aduni cîinii de printre garaje și scări de bloc. Oameni care vorbesc de copii muș­cați sau de mizerie printre locuințe. Așa e cu meseria asta de prinzător de cîini la primărie: ești cînd „un hin­gher nenorocit”, cînd vreun erou pu­pat pe frunte, asaltat cu mulțumiri că „ne-ați scăpat că ne-au omorît, domle’!”. La finalul zilei de lucru, nici nu mai înțelegi dacă faci un bine sau un rău.

Boașă e destul de acrit de toată treaba asta cu scandalurile. E loc de înțelegere, de pace, soluții sînt, cre­de hingherul. Și pentru cîini, și pentru oameni. Odată, în Italia, cînd se afla în vizită la nevasta plecată la mun­că, Boașă a început din senin să zîmbească: singurul cîine de pe stradă care nu era de rasă arăta im­pe­cabil. Era curat, sănătos, vesel și-l purta în lesă un om oarecare.

Andrei UDIȘTEANU