Curaj cît să oprești tramvaiul

Era într-o dimineață frumoasă, una dintre primele de primăvară, o bucată de zi în care încep de obicei poveștile cu final fericit. Cîteva fe­mei îți băgau buchete de zambile în față, ca o barieră. De peste drum se auzea o melodie tare și de ne­des­lu­șit. Un bărbat cu haine prăfuite, ghe­bos de umilință, începuse să facă sem­ne tramvaiului asemenea unui po­li­țist ieșit la circulație. Și cum vatma­nul nu dădea semn că ar înțelege limbajul semnelor omului, a început să se tînguie de parcă ar fi cerut un ban la colț de stradă, ba chiar a sărit pe și­ne strigînd: „te rog, domnu’, te rooog”. Și tramvaiul a oprit brusc, ușa din față s-a deschis ceremonios, ca portiera unei limuzine și omul, pe aceeași voce tînguită, a urcat.

Cum credeți că se simte Mihai în fiecare zi la ora 3,30 după-amia­ză cînd în jurul lui se învîrt capete luminate cu ceai sau cafea în mînă, discutînd despre vreme, ultima știre în lume sau teorii matematice. Unul dintre ei e John Nash, cel care a in­spi­rat scenariul filmului „A beautiful mind”, rol jucat de Russell Crowe. Mihai e din Brăila și studiază Ma­te­matici aplicate la Princeton Uni­versity. Cînd a plecat din țară poate că mama sa a plîns de parcă țîncul ei ar fi plecat în armată. Între el și familie se punea un ocean, dar a învățat să nu-i fie frică să meargă înainte. Îi e dor de casă și cu siguranță a calculat cu mare atenție șan­se­le de a se întoarce în țară: 50%, un procent ce nouă, aflați într-o Ro­mânie chinuită de incertitudine, am pune mîna în foc că nu e în avantajul nostru.

Și Cosmina a luat lumea în piept la nici 15 ani. Din Timișoara a mers în SUA și apoi în Marea Britanie, un­de își face doctoratul în eco­no­mie, la Oxford. Zîmbește altfel, cum nici frumoasa zi de primăvară nu re­ușește să aducă pe buzele bu­cu­reș­tenilor care se îndreaptă spre un pe­tic de verdeață. Predă la masteran­zii de la Harvard și are ocazia să mear­gă la cină alături de Kofi Annan sau să ia prînzul cu laureați Nobel. Și ea vrea să se întoarcă. Cosmina a re­u­șit după mai mult de zece ani în ca­re România se vedea doar în me­sa­jele de dor ale părinților, să-și dorească să se întoarcă.

Și Cosmina și Mihai or fi avut inima cît un purice cînd avionul îi purta departe. Sînt cei care însă s-au pus pe șine în fața lumii. Și pentru ei lumea s-a oprit.

Andreea ARCHIP