Cu ochii la stele

Putea să moară lumea, să cadă me­­teoriți fix peste casa mea, să trebu­­iască să plec la școală de la ora șa­­se. Ceasul nu mai suna după ce se cră­pa de ziuă, ci la ora trei. Era sea­ra Os­ca­rurilor, o seară în care într-un sat din Neamț, în creierii nopții, o lu­mină pa­­lidă pîlpîia la geam – lumina de la te­levizor.

Magic este clișeul ca­re des­crie cel mai bine nebunia u­nei premiere ca­re s-a împrăștiat cu e­cou în toată lu­mea. Atunci îi ve­de­am pe actorii ge­nerației mele și pe se­nio­rii generației ma­mei mele cum pozau pe covorul ro­șu. Ceremonia în sine, o nebunie ho­llywoodiană, pălea în fa­ța covo­ru­­lui roșu.

Ca la o nuntă regală, ca să poți fa­­ce față discuțiilor cu colegele de cla­­să a doua zi, era mai mult decît im­­portant să știi care ce-a purtat. Pe lîn­­gă cel mai bun film, miliardele de o­chi ofereau un singur și cel mai im­por­tant Oscar: pentru cea mai bi­ne îm­brăcată domniță.

Cerul cade pe noi. La propriu. Cer­cetători din SUA au observat că pla­­­fonul norilor s-a apropiat de pă­mînt să ne strivească. Și ăsta ar fi sem­nul că se apropie o nouă gla­ci­ațiune, și as­ta înainte de a ajunge să mă bucur mă­car un an de pensie. La noi proble­ma mare e cearta pe candi­daturi la pri­măria Capitalei. Be­ca­li, Voi­cu­les­cu, Diaconescu, cele mai colo­ra­te nume din politica noa­stră s-au cio­n­dă­nit azi, ațîțați de E­le­na Udrea. Pen­tru mine nu există ști­re mai im­por­tantă azi decît că în seara asta, pe un covor roșu, cele mai frumoase femei ale lumii vor de­fila în rochii care mai de care mai fis­ti­chi­i. Și că filmele pe ca­re le-am furat și le-am văzut on­li­ne ar pu­tea să primească o statuetă. Ce­le pe care n-am apucat să le văd și sînt no­­minalizate, sigur vor fi ur­mă­toa­re­l­e.

Industrie mai puternică nu e­xis­tă. E ca o religie universală cu 7 mi­li­ar­de de adepți, iar Hollywood e Ca­te­dra­la Neamului.

Se subînțelege că filmele de Os­car devin succes de box-office. As­ta înseamnă un izvor de bani, un fel de cotizații care se adună de la cei care vin la cinema. Așa că cerul poa­t­e să aștepte. În noaptea Os­ca­ru­ri­lor, ști­rea că norii cad peste noi se tradu­ce astfel: stelele sînt mai a­pro­a­pe de noi.

Andreea ARCHIP