Cu mitingul, în Europa

E o dimineață amorțită de du­mi­nică, ora nouă, cînd nu i-ai dori nici celui mai mare dușman al tău să fie nevoit să se ridice din pat. To­tuși, în fața clădirii părăsite a cir­cu­lui din Chișinău oamenii se în­mul­țesc, ieșind șifonați și frecîndu-se pe la ochi, somnoroși, împinși afară din microbuze.

Cei care au ajuns aici cu cîteva minute mai devreme se chinuie să țină în picioare o pan­car­tă cu „RAIONUL DROCHIA”. Cei mai mulți însă își strîng în brațe copiii, studenți la Chișinău, pe care nu-i văd decît de sărbători și cărora le-au adus genți mari, de rafie, bur­du­șite cu plăcinte și pîrjoale de ca­să. Toți sînt liniștiți, au fost aduși gra­tuit, cei mai mulți și-au luat prietenii, cumetrii și chiar copiii mai mici cu ei. Mai fumează o ți­ga­ră și se întreabă în gînd oare ce le mai fac orătăniile rămase fără grijă aca­să, la nord, la cîteva sute de kilo­metri.

Frunțile li se încrețesc numai atunci cînd de printre mașini apare o domnișoară cu microfon albas­tru, care începe să-i vîneze și să-i în­tre­be ce caută aici. Cîteva femei mai cu­rajoase, bine făcute, ies în față: „am venit la referendum” spune o doamnă cu batista legată nod sub bărbie, „pentru unire și pentru vii­to­rul copiilor noștri și a nepoților, și a strănepoților noștri” cuvîntează o alta, cu geacă albă, de piele și un ruj vișiniu întins de-a lungul buzelor. „Ei, noi sîntem lucrători sociali la pri­mărie și ne-au spus să venim, dar încă nu știm unde ne ducem”.

Oameni din toate raioanele au fost aduși la Chișinău fără ca să știe de ce. Li s-a spus de la școală, de la grădiniță și de la primărie că „tre­bu­ie”. Au venit, „dacă tot e degeaba, iar pe cei care-s cu Filat chiar au să-i hră­nească.”

De pe scena care a costat zeci de mii de euro le vorbesc politicieni, cu pauze adînci și cu cuvinte mari, dar oamenii nu reacționează. Bat picior de picior și abia așteaptă să le dea voie să se ducă înapoi acasă.
O doamnă trecută de prima ti­ne­rețe, dar cu părul încă negru, e nos­talgică. Spune că ziua aceasta îi amintește de studenție, cînd îi sco­teau în fiecare an la demonstrație. „Și pentru că eram șefă de grupă, trebuia să car steagul în fiecare an pe 7 noiembrie. Abia așteptam să se termine și-l aruncam prin buruieni, că la 12.00 aveam autobuz acasă.”

Anastasia CONDRUC, producător TV