Cine își sapă singur groapa, nu mai moare

Pe el moartea nu-l mai sperie nici cît o descîntătură de deochi. Spune că a trecut pe lîngă ea ca pe lîngă o a­man­tă, apoi scoate un zîmbet mus­tă­cios și face cu ochiul să mă prind. Că doar am făcut școală. În ochii lui însă toți sîntem copii mici și proști, ne­copți încă la cap și cu vise de astea, „ame-ri­cănești”.

Pe vremea lui, copiii mun­ce­au cot la cot cu părinții la porumb, la coasă și se­ceră, pășteau vitele și mai mergeau și la școală, să învețe să fie mai tîrziu domni. Acum fetele stau du­pă sobă, iar bă­ieții bat pietrele pe ulițe și fumează ba­nii părinților pe la crîșme. Știe el mai bi­ne, vede.

Cînd trebuia să moară pri­ma dată, l-a trăznit calul cu copita în numele Tatălui. Nu s-a mai ridicat de jos ju­mă­­ta­te de oră. A rămas numai cu niște mi­grene care-l supără noaptea, î­na­in­te de culcare. Avea șapte ani. A do­ua oară a căzut sub gheață iarna, cînd se juca de-a căluțul cu prietenii din sat. L-au tras cu un băț la mal, dar mai frig ca atunci nu i-a fost nicioda­tă. Avea vreo 14 ani. A urmat războiul. În prima li­nie mereu, cu moartea de mînă. „Au murit toți din jurul meu, nu­mai eu am rămas. Mă rugam la Du­mnezeu să mă ia și pe mine, să nu cad prizonier sau să rîmîn singur prin­tre morți, cu ei pe piept”. Era să ră­mînă fără un picior, dar i l-au salvat la timp. De fapt, dacă își amintește bine, era să moară și prin somn. A visat odată că se duce într-o prăpastie adîncă și că nu se poate trezi. Se pișca, în cădere, de mîini, ca nebunul iar cînd a des­chis ochii îl dureau mîinile de la pișcături. Noroc că nu a mai ajuns jos, era hăul prea adînc.

Acum are 89 de ani și spune că în­șală moartea și în prezent. Nu se prin­de de el nici gripa, nici diabetul. Acum 12 ani era să mai moară odată. I s-a o­prit calul ca trăznit exact pe ca­lea fe­rată, la barieră, și era să-l prin­­dă ac­ce­leratul. „Eram în căruță, mă duceam la moa­ră cînd i s-a nă­ză­rit ceva și acolo a rămas. Am dat și cu biciul, și cu în­ju­rătura, nimic. Trenul șuiera parcă era sfîrșitul lumii, eu am înghețat ca apa de la pui, cînd dă gerul. Da’ mi-am fă­cut o cruce cu lim­ba și am scăpat. Era cît pe ce, tre­nul era să atingă inima de la căruță, aia lungă din spate”.

De un lucru însă îi pare rău, că i-au murit toți copiii, pe rînd. Și parcă au mu­rit mai bătrîni ca el, mai gîrboviți și osteniți de viață. Și baba a murit acum 20 de ani, de o durere în piept. L-a trezit într-o noapte și i-a zis: „Nicule, eu mă duc. Să ai grijă de gîș­te, să nu le lași pe gîrlă că se pierd”. Și a închis ochii ce lui i s-au pă­­rut mai negri și mai umezi ca ori­cînd. Lumînarea nu i-a aprins-o imediat, de­oarece nu-i venea să creadă că a ră­mas singur. Se gîndea că poate e un le­șin. Însă cînd a început să se ră­ceas­că a știut. Nea Nicu și-a săpat sin­gur groapa în fundul cimitirului, iar acum așteaptă.

Paula SCÎNTEIANU