Cinci minute de amintiri

Cînd se pitea pe după copaci îi sti­­cleau ochii ca unui animal de pra­dă. În brațele bunicului însă era cel mai do­mestic pisic din istorie. Lăsa ca­pul pe spate a alint și mieuna într-un fel a­nume, ca în timpul unei ședințe de ma­saj la coadă.

Țurelu’, căci așa îl che­ma, prindea șoareci numai de ochii lu­mii. Uneori pe după șopron ori în be­ci, ca să-l vadă și să-l laude privito­rii. De blană avea grijă ca de ochii din cap, mai ceva ca o lady, făcea că­rări pe limbă de la atît spălat și era un motan răbdător. De dragul lui, bu­ni­cul îi pregătea ochiuri în tigaie, îi fierbea lapte cu gris și îl delecta cu muzică po­pulară, de la radio, cînd stăteau amîn­doi în paravanul de vară. Pen­tru mine, bunicul și motanul lui au ră­mas ca o poveste.

Apoi mai e tanti Vergina, care îmi dă­dea pere cu poala și coacăze pentru sirop. Îmi făceam leagăn în nucul de lîn­gă fîntînă, iar ea își mai omora tim­pul cu mine, din prea multă singu­rătate. Cînd i-a murit bărbatul mi-am văzut tatăl pentru prima dată plîn­gînd. A fost un om bun, înalt, slab, cu oasele înafară, dar cu un suflet de co­pil. Mă ascundeam de el printre sa­cii cu făină de grîu, iar mama mă tri­mitea destul la ei, să fac cru­pe pen­tru pui. Rîșnița de boabe de po­rumb era mare, bătută în cuie în­tr-o bancă de lemn. Dădeam la ea și cî­te jumătate de zi, pînă mă dureau din­ții în gură.

Dar cel mai bine m-am înțeles cu Stela, iapa tatei. Era sură, blîndă și par­că știa că sunt copil. Mergeam du­pă ea pe șes, îi smulgeam pri­po­nul și o aduceam de căpăstru acasă. Mî­na abia îmi ajungea la botul ei, iar ea pă­șea cuminte lîngă mine. Adesea îi cîn­tam, iar ea ciulea curioasă urechi­le. Un an mai tîrziu mi l-a dăruit pe Ha­s­san, un mînz mare, cu picioare groa­se, cu o coamă uriașă. A sfîrșit mici pe undeva, după ce l-a vîndut tata, iar eu am plîns zile la rînd. Visam să îl că­lă­resc într-o zi, să-mi cumpăr o șa. Dar ta­ta a avut nevoie de bani pentru pri­ma mea zi de școală.

Și mi-au mai venit în minte o mie de momente, de parcă am avut o du­zi­nă de copilării. Și nu e nimic rău în a-mi aminti. Simt nevoia să mă prin­d de amintiri ca fluturele în pînza de pă­ianjen pentru că după ce-mi fac ru­găciunea de seară, în lume, nimic nu mă mai mulțumește.

Paula SCÎNTEIANU