Ce dor îmi e de tine, Lorelai

El nu credea în soartă. Ni­ci­o­da­tă. Dar dacă ar fi privit mai atent ri­du­ri­le din palmă, ar fi văzut că pentru el li­nia vieții nu ducea pînă acolo unde dis­perații își taie venele. În palmele lui lungi, cu degete de față, linia era scur­tă și groasă, ca și cum s-ar fi con­centrat în ea toate trăirile lui, avute și încă neavute. De cînd s-a înecat în Dâmbovița, acum aproape patru a­ni, îi aprind din cînd în cînd cîte o lu­mî­na­re. Niciodată nu am stat să văd da­că arde pînă la capăt, dacă sufletul lui e răs­cumpărat undeva în ceruri. Ori da­că după ce plec o stinge vîntul. Ni­­ci nu am această curiozitate. De fapt mi-e frică să nu se stingă lu­mî­na­rea prea repede și de aceea plec gră­bită, să nu văd.

Bunica îmi spu­nea că atunci cîn­d aprinzi lumînări pentru morți, trebu­ie să rămîi să privești lu­mînarea arzînd. Da­că arde cu fla­că­ră mare și pînă la ca­păt e semn că suf­letul lui e mîn­tu­it. Dacă se luptă cu vîntul și răutatea din lumea asta și se stinge repede, în­seamnă că sufletul e pierdut în fun­dul iadului. Și de a­colo, spune ea, numai Iisus te mai poa­te scoate. În­să nu se deranjează El pentru un su­flet păcătos ca al nostru. Și totuși, da­că…

De el îmi amintesc într-un fel a­par­te, ca de prietenii care îți mor cînd nici nu te aștepți. Ca de oa­me­nii pe care îi vezi trăind pînă la bă­trî­ne­ți, pe care îi vezi în multe feluri, dar nu cu o cruce la căpătîi. Po­ves­tea lui nu e alta decît una de iubire. Una ca în cărțile bune. Pentru el și ea, toa­tă dragostea lor putea avea un altfel de final, unul fericit.

Cînd am în­tîl­nit-o odată mi-a spus că pe undeva el n-ar fi vrut să mai trăiască. Se certa­seră urît. Un pic prea sensibil pentru un bărbat, ați spune. Dar voi nu l-ați cunoscut. Ei nu vorbeau despre vre­me cînd e­rau împreună, despre trend-uri, căței, pisici ori cît zahăr îi tre­buie unei cafele ca să fie perfecte. Dez­băteau Schopenhauer, Kant și fi­losofiile indiene. Mai rar așa în­dră­gos­tiți, să treacă iubirea lor prin e­sen­țe mai tari. Cu frică ea crede că el s-ar fi si­nu­cis, s-a aruncat în apă și s-a lăsat dus la fund, ca un bolovan. L-a în­că­tu­șat disperarea ca niște ră­dă­ci­ni groa­se de copac, apoi s-au în­tă­rit în ju­rul lui. Nu știu de ce, dar am mai ci­tit odată Lorelai.

Paula SCÎNTEIANU