Așa sînt actorii, mai sensibili

Pe Maia Morgenstern am în­tîl­nit-o prima dată la „Tango final” prin ultimul an de liceu. Îm­preună cu o colegă de cameră am cum­pă­rat cele mai ieftine bi­le­te din sală. Lo­­curile noastre erau undeva după co­­loanele din spa­te, la Teatrul Na­țional, dar ne-am simțit cumva ca în lojă. Maia mi s-a părut un ac­tor trist, asta pînă am văzut-o în „O noap­te furtunoasă”.

La final, după ce a ucis jurna­lis­­­­tul venit în vizită, în sală se în­tu­­ne­că, iar ea se pierde în culise cu un sfeșnic plin de lumînări aprinse. „Am omorît un om”, este ultima re­plică, iar în tot acest timp îm­bă­trî­­nește deodată. Ca în realitate. Ca atun­ci cînd ți se albește părul ins­tan­­taneu și în­ce­pi să tremuri ca un bol­­nav de Alz­heimer.

La final însă a cules de pe scenă toate florile, într-un mare bu­­chet haotic, pe care îl ținea strîns la piept. Pentru ea acesta a fost mo­men­tul de glorie și i-a plă­cut.

George Ivașcu a fost un copil fără jucării, maturizat înain­te de vre­me. Asta nu-l îm­pie­dică să re­ci­te „Fetița din Fă­gă­dău” ca și cum ar fi cu adevărat în­drăgostit de o ea cu trei dinți și fustă pestriț. În timpul interviului de acum patru ani era îmbrăcat la cos­tum gri, cu un ruc­sac sport în spate. Ura să fie me­reu pe fugă și s-a dat dispărut în re­dacția de la etajul doi din Casa de Cultură a Stu­denților. „Atît fu­mați voi?”, spu­ne privind o scrumieră de sticlă, plină cu vîrf ca o că­­piță de fîn. „Nu e prea sănătos, îmi aprind și eu una”. Avea ochi ju­căuși și înspăimîntător de in­te­li­gen­ți. La televizor nu prea se vede.

A fumat cinci țigări iar eu am uitat de întrebările mele. A spus el cam tot. Și era con­vin­gă­tor, precum un bunic ce po­ves­teș­te întîmplări din război. În spa­tele a toate aceste ro­lu­ri și con­venții cu minciuna Geor­ge Ivaș­cu are însă un adevăr pur, de care îți dai cam greu sea­ma. Ni­cio­dată să nu arunci în Dumne­zeul lui.

Claudiu Bleonț e mai mereu cum e și pe scenă. Aproape că nu-ți dai seama cînd nu mai joa­că ori cînd a terminat. Pentru el in­terviul a fost pe o ședință de yo­ga în spa­te­le scenei, în timp ce se demonta de­corul. O cafea în pa­har de plastic, băută la țigară, în sunet de cio­ca­ne.

Ce poate fi mai original? Și chiar dacă zice lumea că e cam bu­ruienos la gură, să nu credeți. Chiar și mitocănia artiștilor e fi­lo­sofie cînd e scoasă din gura care tre­buie. Și credeți-mă pe cu­vînt, pe undeva, omul acesta e sen­sibil.

Paula SCÎNTEIANU