Aș da la ziar un banc cu Bulă

Prima regulă la ziarele cu re­nu­me, ori cele de tip „brand”, este să-ți res­pec­ți șefii. Pornind de la vîrful iera­r­hi­ei cu șeful mare sau „boss-ul”, șe­fu­țul, șeficul, șefiuțelul, șefiuțuliciul și terminînd cu șefițiulucuțul. Restul e do­ar norod redacțional. Celor care în­că nu au consumat entuziasmul de jur­nalist tînăr și muncitor, dar care își ca­ută un loc de muncă, trebuie să le po­vestesc din experiența mea. Neapărat.

Încă de la angajare ți se spune clar că în meseria asta ești ca la armată, răs­pun­zi la telefon la orice oră din zi sau din noapte, mai ales cînd sună, ați ghi­cit, șeful. Sau oricare e mai mare în grad ca tine. Evident, ești ultimul din ierar­hie. Nu contează că dormi, stai pe ve­ceu, faci baie ori copii, pentru o astfel de insubordonare ești amendat din sa­lariu. Uneori și cu 100 de lei. Dacă mai ai noroc și mănînci vreo virgulă se mai adaugă 50 de lei, iar atunci cînd gre­șeala e în colectiv, amenda se îm­par­te frățește. Ca bobul de orez între cu­banezi.

Șeful are grijă să te umilească și să-ți aducă aminte că ești oricînd de în­locuit. Nu contează că ai scris la cei 22 de ani mai mult decît a scris el pî­nă la 40, ori că el nu a depășit niciodată sta­diul de știre de duzină, limitată la ma­xim 1500 de semne. Să nu te lauzi ni­ciodată în fața lui cu realizările tale an­terioare, îl faci pe el să pară palid, iar tu pari că te crezi prea deștept. Și pen­tru că el știe să dea doar ordine și să te trimită în 5 minute la dracu’ în praz­ni­c, fără bani și mașină de serviciu, șe­ful are întotdeauna dreptate. Chiar și cînd nu are. Și ar fi urît din partea ta să demisionezi fără să-l anunți cu două lu­ni înainte. Însă cînd vine vorba să te dea el afară e de ajuns să-ți spună „de mîine ne despărțim”. De asta e bine să ai la tine mereu un aspacardin și o fi­o­lă de calciu.

Pe brînci poți să umbli după su­bi­ecte tari, să ții prima pagină o să­ptă­mînă. La prima greșeală ești analfabet și ai făcut degeaba o facultate. Dacă a­jungi și prin mina de uraniu, și vii tot ra­diat în redacție, primești primă. Una ca­re se anulează pînă la ziua de salariu prin­tr-o amendă echivalentă pentru că ai uitat să dai un spațiu între titlu și do­uă puncte. Are șeful grijă.

Și pentru că ai onoarea să lucrezi la ei trebuie să spui mereu „da, să tră­i­ți”, de­oarece orice alt răspuns e insubor­do­­nare și prin urmare, suporți conse­ci­nțele. Le suporți, tot tu, și atunci cî­nd tot ei, șefiuțulicii de mai sus, intră pes­te textul tău, bagă cuvinte în plus în dec­la­rații și pocesc nume importante. Te tre­zești cu o duzină de miei de dat. As­t­fel, fiecare își justifică salariu, cum­va. Apoi te sună de minim cinci ori ca să te întrebe lucruri pe care tu le-ai scris cu două-trei rînduri mai jos. Alții șterg tot și rescriu cu tine la te­le­fon același lu­cru. Durează o oră și pot spune și ei că au drep­tul la o ți­ga­ră, în pauză. După a­tî­ta muncă.

Viitori jurnaliști, poate am fost mai puțin poetică, am avut mai puțin „con­dei” în acest articol. Dar am conside­rat că nici nu trebuie, e un fapt și e necesar să știți că prin multe redacții s-a răs­tur­nat căruța cu proști.

Paula SCÎNTEIANU