Amintiri din vacanțele copilăriei

Un singur lucru nu-i plăcea. Să-l pupe baba. Să-l strîngă la pieptul plin și să-l alinte „sătănel”. Pînă nu de mult credea că este singurul care are bu­ni­că cu musteți, apoi s-a liniștit. A cres­cut iar baba nu mai ajungea să-l pu­pe pe ochi, obraji și frunte ca odini­oa­ră, iar cînd vroia să-l aplece băiatul stă­tea drept, cu barba în părul ei că­runt, mirosind a săpun de casă.

Parcă acum doi ani îi făcea baie în copaia din pod și îi povestea des­pre isprăvile de război ale bunicului. Apoi mergeau la mormînt să strîngă știrița și pălămida crescută aiurea și să mai dea cu un strat de var alb cru­cea de lemn.

Bunicul era surd de o u­reche, însă știa să citească bine din pri­viri. Îl lua pe genunchi ca pe un fulg și-l legăna „hopa-tica” pînă îl a­pu­cau durerile de reumatism. Avea bar­ba încîlcită ca un caier de lînă ne­s­căr­mănat dimineața însă avea gri­jă să și-o pieptene atent, ca pe o plea­tă de co­pil. Avea acel pieptene cu din­ții rupți încă de pe vremea cînd era flă­cău, îi punea cu grijă după lampa cu gaz, să nu se piardă.

Așa erau ei, bătrînii, economi. A­prindeau becul doar duminica ori cînd aveau musafiri, radioul la fel. În rest stăteau cu lampa licărind pînă îi fura somnul. „Rugăciunea ajunge mai re­pede la Dumnezeu cu lumină”, spu­nea bunica cînd îi punea să-și facă ru­gă­ciunea de seară. Atunci era un calvar pentru el, trebuia să o spună cu vo­­ce tare, iar dacă nu-i plăcea bu­ni­cii tre­buia să o ia de la capăt.

Însă nicioda­tă somnul nu era mai odihnitor ca în pa­tul moale cu arcuri vechi din că­ma­ra joasă. Tot aici a crescut și tatăl lui, îi povestea adesea cum prindea broaș­te în beciul săpat adînc în pă­mînt și cum le făcea hățuri și le pu­neau la o căruță împrovizată. Sau cum făcea mîn­care la frații mai mici pînă ve­neau părinții de la CAP, obosiți și plini de trudă.

Tot bunicul era cel care își scotea de­corațiile de război dintr-o valiză și i le prindea în piept, în joacă. Odată era să fie omorît chiar de un camarad, era în prima linie a frontului cînd s-au văzut atacați. În încăierare s-a trezit cu un cuțit în coaste, însă a scăpat cu zile. Acum un an a surprins-o pe bunică uitîndu-se la bu­că­ți­le de tinichea. I s-a părut că rîde și că le mîngîie cu mîinile ei aspre, nu­mai os. Dacă ar fi să o mai vadă o­ da­tă ar pune-o să-l alinte și și-ar lăsa o­chii sărutați. I-ar spune că este cea mai grozavă bunică cu mustețe și că po­veș­tile nu mai au farmec cînd sînt ros­tite de alte guri.

Paula SCÎNTEIANU