Alternative la viața de apoi

Pînă la urmă, nu e așa mare pier­dere. Viața asta de apoi semăna cu un concediu plictisitor, din ace­la în care completezi integrame răs­­­turnat pe un șezlong. Dacă te sa­tu­­­ri în zece zile dintr-astea, cum o fi arătînd o veșnicie populată cu în­ge­­rași grăsuți, o veșnicie hrănită cu lapte, miere, lumină albă și cîntece de duminică? Vă zic eu: asta nu mai e odihnă, e eterna tortură.

Stephen Hawking nu e prima per­­sonalitate care încearcă să des­prin­dă din conștiința oamenilor ima­­­ginea grădinii luxuriante pro­mi­­se dincolo de moarte. Însă cu­vin­­tele unuia dintre cei mai respectați oameni de știință din istorie – ros­tite prin intermediul tehnologiei spe­­ciale care-i transformă gîndu­ri­le în sunete egale, venite parcă din altă lume – capătă o cu totul altă greu­­tate.

„Văd creierul asemenea unui com­­puter care va înceta să lucreze atunci cînd componentele sale se defectează. Nu există Rai sau viață de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni ca­re se tem de întuneric”, a declarat Haw­king acum cîteva zile, pentru „The Guardian”. Pentru mulți, via­ța astro­fizicianului seamănă toată cu un miracol, de aceea vorbele lui par lipsite de recunoștință.

Oamenii croiți după model vechi aveau nevoie de răsplata mul­tă din Ceruri pentru a fi buni, pentru a fi cuminți. În general, pen­­tru a-și suferi aproapele. Ce pro­pune Hawking în locul acestei amă­­giri? „Trebuie să căutăm cea mai mare valoare a acțiunii noastre”. Nu sună simplu și nici nu e. Domnul Stephen Hawking vrea să ne arunce în cârcă responsabi­li­tă­ți, decizii. Ce să mai, ne propune să muncim toată viața, iar la sfîrșit să ne stingem fără promisiunea vreu­­nui beneficiu final. OK, am scă­­pat de chinul șederii, dar nici asta nu pare tocmai o afacere.

Soluția de compromis ar fi să re­nunțăm atît la așteptarea vieții de apoi, cît și la munca de autoperfec­țio­nare. Să ne confecționăm para­di­suri în format mic, aducătoare de confort sporit, în ateliere de cartier. Nici nu e foarte greu să tăiem cu foar­fecele această pînză a fericirii, nu trebuie prea multă îndemînare. Acum vreo săptămînă, am văzut un fil­muleț de la deschiderea unui fast-food, undeva în Texas. Erau ară­tate cozi, iar la un moment dat apărea o femeie care mușca dintr-un hamburger, apoi împacheta frumos, spre păstrare, ambalajul de la cartofii prăjiți și plîngea de fericire. Are cineva impresia că ar fi bucurat-o mai mult niște îngerași cîntînd la harpă? Colesterolul de pe lumea asta bate oricînd amorțeala vieții de apoi.

Vlad ODOBESCU