Tristețea din amfiteatre

Devin din ce în ce mai încredințată că ce­ea ce-i lipsește cu adevărat sistemului nos­tru de educație este bucuria. Acea bu­cu­rie aproape organică a cunoașterii, du­bla­tă de emoția căutării și împărtășirii sensurilor, de „disputa” academică a ideilor fă­cută cu patos și suflet în virtutatea fi­de­li­tății pentru o idee. Pentru profesori și studenți deopotrivă, învățarea și învățatul au de­venit un supliciu, niște corvezi lipsite de sens, cărora li se supun în virtutea unei tre­buințe pragmatice, pur utilitare, cu în­crîn­ce­nare și plictis. De aceea se raportează la „școală” ca la un spațiu concentraționar, un­de există victime, călăi, muncă inutilă și pedepse nemeritate.

De o parte și de alta a catedrei se a­run­că reproșuri, dezbaterile de idei mor din fa­șă sau se transformă în certuri și pe la col­țuri se proliferează injurii. Cele mai frec­vente acuze aduse de către studenți pro­fesorilor se leagă de faptul că ar preda cursuri învechite, că nu își însoțesc expunerile teo­re­­tice de aplicații practice. Ei sînt nemul­țu­miți că nu le ascultă cu adevărat opiniile și nu suportă să fie con­traziși, că nu îi consultă cu privire la e­la­­borarea programelor șco­lare, că au e­valuări absurde și altele. La rîn­dul lor, pro­fe­­sorii impută studenților lip­sa de interes, im­plicare, cultură și aten­ți­­e, refuzul de a par­ticipa la ore, superficia­li­tatea, goana du­pă note și atît. Îi deranjează în­drăzneala prea mare și fap­­tul că nu îi tra­tea­ză cu res­pec­tul cuvenit. Din aceste ne­mul­țumiri se pre­linge zădăr­ni­cia efortu­ri­lor edu­ca­țio­na­le din ambele perspective și, mai ales, o ma­re tristețe. Din dilema „Cine este vino­va­­tul, profesorul sau studentul?”, nu pu­tem ieși, para­fra­zîn­du-l pe Far­fu­ri­di.

Însă, dacă nu vom ieși din această di­le­mă, instituțiile cunoașterii au toate șansele să-și piardă spiritul pentru totdeauna. U­ni­ver­sitățile să devină asemenea unor ghișee, de unde studenții vin să-și ridice di­plo­me­le, iar profesorii niște funcționari care să le semneze. Însă nu vinovatul sau vina trebuie căutate. Cred că recîștigarea puterii de a ne bucura se poate face, pe de o parte, prin găsirea individuală din partea studen­tu­­lui a unui sens propriu, legitim, într-un de­mers al cunoașterii ales și asumat cu en­tu­ziasm. De partea profesorului ar trebui să existe motivația de a investi energie și răb­dare infinite în regizarea, decorarea, pre­­gătirea și scenografia spectacolului di­dac­tic, care să nu fie asemenea solilocviului din Iona a lui Marin Sorescu. Acade­mi­cia­nul Solomon Marcurs spunea, în in­ter­viul acordat în acest număr al Opiniei vechi că, „paralelismul între actul e­duc­a­țio­­nal merge pînă la cele mai mari de­ta­lii”. Con­tinuînd în linia aceleiași idei, dacă „pie­­sa” ar fi bună, studenții ar veni din plă­ce­re, dispuși să de­celeze sensu­ri­le și jocul ac­torului im­pe­cabil, atunci, la fi­nal, pu­bli­cul ar trebui să fie în picioare, a­pla­udînd. Și, dacă e să fie vor­ba de un spectacol non­con­­­formist, pro­fe­­sorii ar trebui să fie dis­puși să schimbe ro­lurile cu stu­denții lor, de­venindu-le, mă­car preț de o scenă, disci­poli.

Laura PĂULEȚ