Noi nu sîntem bolnavi!

Nici nu am început bine noul an și ni s-a spus că învățămîntul românesc are can­cer. Așadar, sistemul în care ar trebui să devenim este unul în care nu ar trebui să avem încredere fiindcă nu este nicidecum atît de european pe cît ar trebui să fie. Și nici universitățile în care studiem de un așa de mare prestigiu pe cît ni s-a spus atunci cînd, naivi fiind, ne-am în­scris la ele. Parcă nu ne lasă tocmai perplecși această veste, în pofida faptului că „Barometrul calității”, făcut public săp­tă­mî­na trecută este unul proaspăt frămîntat de bunele intenții ale unui „doctor” e­me­rit cu nume prea lung: Agenția Română de Asigurare a Calității în Învă­ță­mîn­tul Superior (ARACIS). După ce a pro­clamat public diagnosticul, a spus că lea­curile se fabrică la foc mic și că în 2010 poate că vom avea o direcție nouă pentru a măsura calitatea și a omorî celulele canceroase care ne ucid speranțele de a ieși din universități „oameni mari” cu „vi­itorul asigurat”.

Am tot auzit că ar trebui să ne fie ru­și­ne că studiem în România chiar dacă a­vem 10 pe linie și că, oricum, ar trebui nici măcar să ne gîndim că ne-am putea compara, măcar de departe sau mă­car din vreun punct de vedere, cu studenții eu­ro­peni ori americani. „Acolo se face școală, nu ca aici”, ne tot atrag a­ten­ția profesorii noștri. Da, „placa asta am mai auzit-o”, răspundem noi, de-acum im­pasibili, din bănci. De ce ne tot spun no­uă asta? De ce ni se bagă degetele în ochi fără rost? La ce bun atîtea studii și a­tîtea confirmări care nu duc nicăieri?

Ori­cum înțelegem că sistemul în care ne formăm de voie sau de nevoie e fără doar și poate bolnav, viciat de sindroamele ma­sificării, ale furturilor academice și ale lipsei de competitivitate. „Ce e de făcut?” e întrebarea re­curentă din min­ți­le noastre. Să ne ducem la conferințe des­pre calitate susținute de care mai de care or­ganizații preocupate de calitate și să ne spunem și noi oful din bănci, ri­di­cînd timid mîna, ca și cum ne-am pregăti să in­tervenim la primul nostru seminar? „Am făcut-o și pe asta!”, dar nu ne-a a­ju­tat la nimic. Acum, nici măcar cum se mai numește ministerul „nostru” nu mai vrem să mai știm. Că o fi ceva care lea­gă prin conjuncții coordonatoare edu­ca­ția de sport, cercetare, tineret, puțin con­tea­ză.

Nu mai credem în promisiuni. Ne-am săturat de pelteaua prea lungă și prea in­con­sistentă a dezbaterilor. Ne-am plictisit de reformele care se bat cap în cap cu alte reforme, de agențiile de asigurare a ca­li­tă­ții și de universitățile care se arată reciproc cu degetul. Sîntem de părere că vorbim prea mult și ne jucăm prea mult a­run­cînd cu pietrele vinovăției și responsabi­li­tății de la unii la alții. Am prefera să se tacă mai mult. În fond, cancerul depistat din timp, se poate vindeca.

Laura PĂULEȚ