Depănarea firului de colb

A venit vremea să cadă vălurile. Fur­tu­na de nisip a revoltelor să preschimbe în pul­bere măștile de fier ale dictaturii și să lase descoperite chipurile care s-au ascuns în spatele puterii sau au fost prea multă vreme ascunse de teroarea puterii. Re­vo­lu­ția s-a rostogolit de pe dunele de nisip ale Egiptului, a adunat aluviunile strigătelor de pe Facebook și Twitter și amenință să în­ghită, asemeni unei avalanșe, întregul or­ga­nism al lumii arabe. Un univers a cărui a­ve­re s-a asociat mereu cu bogăția petrolului, cu misterul vălului, cu fascinația mi­tu­ri­lor și cu discriminarea femeilor este pe cale să se transforme, după cum ar spune unii – inevitabil.

Trebuia să se ajungă și aici cu revoluția, ne dăm și noi, trecuții printr-o revoluție, cu pă­rerea. Ne dezlipim nu pentru multă vre­me privirea de la realitățile noastre cu oa­meni mici, guverne perisabile, președinți hu­liți și revoluții de aruncat praf în ochii altora. Căscăm ochii la noul început al altora și ne spunem în sinea noastră că, dintr-o ură încarnată în plin destin social, lor le va veni și mai greu decît nouă. E doar o i­lu­zie că, auzind în treacătul știrilor care ne „în­doa­ie” (așa numitele breaking news) de-o revoluție, nu ne întoarcem privirea spre a relua iar și iar, obsesiv, firul sorții noastre. Avem ipoteze despre „cum ar fi fost dacă”, des­pre „cum ar fi dacă”, totul atîrnînd de in­cer­titudinea unui pachet arhivat în re­pre­zen­tările noastre ca fiind victima unui etern bles­tem în care trecutul, prezentul și vi­i­to­rul sînt indisociabile în abaterea lor repetată de la un curs spre mai bine.

Pentru noi, revoluția este principiul-mo­tor al existențelor atît colective, cît și in­di­viduale. Schimbarea radicală, prin rapt, prin distrugere, prin înlocuire, prin desființare este o constantă a gîndirii noastre. E me­reu privită ca singură soluție, deși niciodată nu se dovedește a fi, pentru că, de fie­ca­re da­tă, ceva nu merge bine.

De mici ne-am revoltat asupra pă­rin­ți­lor demodați care ne îngrădeau libertatea cu ra­țiunile lor învechite, apoi ne-am ridicat în țeasta profesorilor, diriginților, decanilor, rec­torilor, numindu-i inadecvați, de­pășiți, co­­muniști. Unii dintre noi am a­juns apoi la pa­tron și de data asta ne-a intrigat de­mo­cra­ția care face ca totul, în fiecare clipă, să fie ne­sigur. Evident, conducerea era de vină, fi­ind abuzivă și exploatatoare.

Ne rămîne, în definitiv, să deschidem te­levizorul și să ne instalăm în canapeaua te­­o­ri­ilor conspirației care aștern umbrela po­­li­ti­cului etern corupt asupra tuturor acestor rele. E momentul cînd putem să ne re­la­xăm. Nu e vina noastră și nu atîrnă de noi soar­ta ță­rii. Așa că ne putem întoarce la mi­ca revo­luție de la ușa crîșmei, de unde tocmai cu o seară în urmă au ieși scîntei după ce vom fi pretins că o fată ori un băiat e proprietatea noas­tră de fapt și de drept. De libertatea pe care o împroșcăm cu sprayul co­lorat al cu­vin­telor pe pereții de pe Face­book asemenea u­nor amatori în graffiti, ne-am șters în ză­­pa­dă. E o povară de care ne îm­piedicăm me­­reu la beție.

Laura PĂULEȚ