Blestemul celor 25%

Ieșim iarăși în stradă. Iarăși degeaba, ia­răși ca să facem furtună într-un pahar cu apă deja tulbure. Strigăm după cele 25 de procente care ne-ar fi făcut și pe noi cît de cît însemnați în universitate, în­să e deja prea tîrziu. Nu vom avea nici un cuvînt de spus în alegerea rectorului și nici printre cei din Consiliul Ad­mi­nis­tra­tiv nu ne vom găsi locul. Ne­go­cie­rile cu ministrul și ministerul au dat toa­te greș cînd ar mai fi fost ceva de făcut și cînd ne-am lăsat duși cu preșul.

De ce am avea mai mult sorți de izbîndă acum, o mînă de studenți de la vreo cîteva asociații, cu niște sloganuri slăbănoage și cu un ecuson în piept? Legea Educației a fost deja publicată în Monitorul Ofi­cial și universitățile se căz­nesc s-o aplice în­că de pe 9 februarie. În linia acceptării fără voie, dar de nevoie a lor, lucrurile a­par ca definitive, cel puțin pînă la că­de­rea guvernului. Doar ar trebui să mai știm, din experiența revoltelor leșinate de pînă acum, cînd am cerut burse mai mari și să fim luați în serios ca voci „adminstrative”, că nu ne-am ales decît cu bron­zul palid de la luminile reflectoa­re­lor de televiziune.

Nu mai e vremea să ne rupem în fi­guri cu greve peste greve, într-o gimnastică inutilă a revoltei fără efect. Ar trebui să avem în față modelul profesorilor noș­tri care, la rîndul lor, s-au căznit i­nu­til să-și recupereze cei 25% din sa­­lariu. Și n-au reușit, în schimb, decît să su­fere o umilință în plus.

Nu e vorba de un îndemn la re­sem­na­­re, ci unul la conștientizarea faptului că luarea de poziție nu este doar o acrobație de ochii lumii. În afară de asta, nici un artist profesionist nu reușește să ri­di­ce o sală întreagă în picioare cu un pro­­­gram artistic subțire, constituit ad-hoc. Dar, e fă­ră doar și poate o aptitudine rea­li­zarea a­cestui balet al răzmeriței de la ge­­nun­chiul broaștei. Contează însă, cum de acolo, ajungi la trapez.

Și pe modelul „din lac, în puț”, între o grevă de pomană și vreo patru sărbători ale primăverii ce nu mai vine, ne mai gă­sim timp și să ne căutăm de talente. PRO-TV-ul ne-a dat de veste că venit vremea și pentru noi să ieșim la rampă și să scoa­­tem din noi ce aveam mai bun. Doar stă­team de prea multă vreme cu vocațiile as­cunse, cenzurate și sufocate în perna in­hibițiilor. Că vorba aia, românului i s-au dat o sumedenie de calități, numai soar­ta i-a fost potrivnică. Nu știu dacă poa­te fi vorba de compensație, însă ne place să apărem toți într-o poză ridicolă și să ne mai luăm soarta în rîs. Asta ca, pî­nă la urmă să ne simțim cîștigați c-un hohot în plus. Nu de plîns, ci de rîs.

Laura PĂULEȚ