Bisturiul pe educație

Cînd te uiți din exterior ce-au făcut miniștrii din ’89 încoace cu Legea Educației simți că trăiești o lecție de anatomie pe un pacient viu. Unul care urlă, se contorsionează, zvîcnește cînd simte cum îi pocnesc oasele și mîinile-i devin picioare. Să ne uităm la Legea Educației Naționale din 2011, cunoscută după numele ministrului PDL de la momentul respectiv, Daniel Funeriu. Ce a mai rămas din ea? Sute de amendamente au schilodit-o într-atît de mult încît e greu să îți dai seama de la ce anume s-a pornit.

Tentativa de reformare – bună, proastă, cum o fi fost – implementată de către Funeriu și cabinetul său, nici măcar n-a avut timp să se așeze. Pentru că existența acestor legi a devenit un fel de modalitate de „branding” individual. „Legea mea”, cum îi mai auzi pe miniștri vorbind. Doar Ecaterina Andronescu nu și-a asumat încă un proiect concret, deși e responsabilă de decapitarea multor dintre cele deja-implementate. Și de toate drafturile care circulă pe sub mînă prin Parlament sau prin spațiul public. Precum moșiile boierilor de-odinioară, Legea Educației nu mai este de mult timp un proiect asumat de o clasă politică sau de o anumită generație, la un moment în timp. E o busculadă pentru notorietate efemeră și pentru interese imediate. Ca faimoasa Ordonanță 13, menită să spele multe dintre păcatele și rufele din politică, așa a funcționat și pînă acum legiferarea în Educație – pentru fiecare nevoie, în funcție de interes și conexiuni, a existat cîte-un amendament.

Actualul ministru al educației, Pavel Năstase, a lansat din nou ideea unei noi legi. Iar după dezastrul din Justiție, ar fi momentul coaliției aflată la guvernare – trebuie să arate că merite încrederea pe care ar fi cîștigat-o la urne. Cineva trebuie să închidă sertarele în care se tot reciclează drafturile doamnei Andronescu și, printr-o colaborare cu administrația prezidențială, care tot vîntură de un an ideea platformei politice România Educată – să se pună bazele unei legi serioase.

Dar e nevoie ca cineva să curme suferința pacientului de pe masa de operație. Trebuie un proiect care să pornească de la zero, de la consultări, nu compromisuri, fără presiuni de la sindicate, universități private sau a relicvelor din vechiul sistem care stau la călduț. Și în momentul în care acesta se încheie și toată lumea se pune de acord asupra lui, se sigilează un pact cu toată clasa politică. Cinci ani de zile, așa cum e, trebuie lăsat să funcționeze, iar singurele amendamente aduse să fie în spiritul legii, nu în sila ei.

Dar există acum putere și onoare în rîndul oamenilor politici ca să omoare mutantul ținut în viață de aparate? Să analizeze, să evalueze dur, să schimbe, să reformeze? Sau îi mai trag un ghips și-o anestezie?