Țintele atacurilor sînt jurnaliștii europeni și cei americani

Despre cei doi jurnaliști francezi asa­si­nați în Mali se spune că au încălcat protocolul mergînd fără sprijinul autorităților. Ce riscuri și-au asumat prin această decizie?

Aici trebuie făcute niște dife­ren­țe între jurnaliștii care sînt nu­miți embedded și acei jurnaliști care se duc pe teren singuri, fără sprijin. Pe de o parte sînt acei jurnaliști care se deplasează peste tot, care lu­crea­ză și care stau în bazele militare. Ei au în jurul lor soldați, militari și au­to­rități de toate felurile și astfel sînt mai protejați, fiind expuși în măsu­ra în care sînt expuși și soldații res­pectivi cu care se duc în misiune. Pe de altă parte este cealaltă categorie de jurnaliști și anume aceia care se duc singuri fără sprijin din partea au­torităților în diverse zone ca să-și facă materialele de presă. Jur­na­liș­tii care se duc singuri pe teren în zilele acestea sînt aceia care au mai multă experiență, care au contacte la fața locului și care au de multe ori o persoană în teren pe care o cunosc foarte bine, un șef de trib sau diverși capi ai unor grupări mi­li­tare sau chiar teroriste. Acum, cînd pleci pe teren fără un localnic care să știe situația sau fără soldați, și cînd ai cu tine numai un șofer, ris­cu­rile sînt foarte mari. În cazul din Mali, aveam de a face cu doi jur­na­liști cu foarte multă experiență, ca­re cunoașteau zona, care mai fu­seseră acolo și probabil s-au bazat pe contactele personale pe care le aveau. Numai că aici vorbim des­pre un caz ciu­dat pentru că zona respectivă era îm­pînzită de militari, erau și tru­pe­le franceze și cele ale ONU în a­propiere. Am văzut comentarii con­form cărora actul în sine de răpire al jurnaliștilor a fost foarte curajos și foarte riscant pentru răpitori. Alte comentarii arătau că cel mai pro­ba­bil răpitorii s-au panicat și au ajuns din cauza asta să-i ucidă pe jurna­liști. Întotdeauna cînd te afli într-o zo­nă de conflict și mai ales într-o zo­nă de aceasta tulbure riscul creș­te foarte mult pentru jurnaliști pen­tru că pot apărea foarte multe situa­ții neprevăzute față de care nu te poate proteja nici măcar ex­pe­rien­ța. Sînt momente în care te sal­vea­ză doar un moment de grație și de intuiție sau norocul pur.

Jur­na­liștii francezi susțin că în ultimii 20 de ani, avînd notat pe mașină PRESS, se simțeau în siguranță, dar în prezent si­tuația s-a inversat. Cu cît expun mai mult faptul că sînt de la presă, cu atît se simt mai în pericol. Care ar fi cau­ze­le pentru această transformare?

Așa este. Acum cîțiva ani, cînd ajungeam în zone de conflict, tre­ceam cu toții cu bandă adezivă pe ma­șină PRESS. Dar lucrurile aces­tea sînt utile mai degrabă în răz­boa­iele clasice. De exemplu, eu cînd am fost în Liban, în 2006, făceam asta ca să pot fi văzută din aer de avioa­ne­le care se apropiau să lanseze ata­curi, să fiu protejată de conflict. Nu­mai că, în prezent, mai ales jurna­liș­tii care provin din fostele state co­loniale sau din SUA sînt cu mult mai expuși decît ceilalți pentru că populațiile locale îi asimilează cu ță­rile din care provin, cu politicile lor și cu guvernele țărilor din care pro­vin.

Reporters sans frontières a publicat anul acesta un raport conform căruia cifra jurnaliștilor asasinați în ultimii ani crește alarmant. Numai anul aces­ta au fost omorîți deja 42 de jurnaliști.

Da, este o tendință în creștere pentru că avem de-a face cu o lume din ce în ce mai globalizată, mai per­meabilă, în care informațiile circula mult mai ușor, oamenii circulă mult mai ușor, chiar și în astfel de zone marcate de situații de criză. Acum, ca să obții informație veritabilă, exis­tă și un foarte mare grad de con­cu­rență între jurnaliști și astfel ei se ex­pun la riscuri din ce în ce mai mari. În plus, populațiile din anumite spa­ții sînt din ce în ce mai nemul­țu­mi­te de felul în care spațiul lor este des­cris în presa occidentală. Și astfel ve­dem că ținte în astfel de cazuri sînt jurnaliști europeni sau americani, iar în cazul Europei sînt vizați mai mult jurnaliștii din fostele state coloniale.

Ghislaine Dupont, unul dintre jurna­liș­tii asasinați, spunea că despre Africa se discută în general doar atunci cînd izbucnește o criză gravă, iar tema dispare relativ repede de pe radarul actua­li­tății. Credeți că declarația este vala­bi­lă și în situația de față?

Din păcate sînt convinsă că așa va fi. Este adevărat ca sînt anumite state puternice care au o profundă conștiință a protecției propriilor ce­tățeni și unul dintre acestea este Fran­ța. Sînt convinsă că autoritățile vor face eforturi mari ca să-i prindă pe cei vinovați. Însă, în cazul pre­sei, este vorba despre cele 15 mi­nu­te de faimă, după care totul tre­ce în ui­ta­re. Trăim într-o lume acaparată de eve­niment, în care pre­sa este pre­o­cu­pată de ce se întîmplă acum, fără o preocupare foarte profundă pentru background sau pen­tru follow-up. Din păcate, trăim într-o lume a eve­nimentului fără circum­fe­rințe.

În contextul crizei economice actuale, redacțiile românești pot susține re­por­terii de război?

Am remarcat, în ultima vreme, în străinătate și în România, că a­tunci cînd au fost evenimente con­si­derate majore și cu efecte asupra țării noastre au fost trimiși jurna­liști în astfel de zone. Redacțiile au fost conștiente că sînt evenimente importante. Din păcate, ca tendință ge­ne­ra­lă, în România există o po­li­ti­­că edi­torială care favorizează mai de­gra­bă subiectele interne decît cele ex­ter­ne. Asta pentru că Ro­mâ­nia nu este o țară cu o istorie co­lo­nialistă și care datorită izolării din comunism nu are dezvoltat un gust pen­tru informația care vine din ex­te­rior. Nu sîntem 100% conștienți de ecourile evenimentelor.

Carmen GAVRILĂ, corespondent la Radio România Actualități