Să lustrăm penibilul

Dincolo de argumentele clasice precum „prea tîrziu pentru legea lustrației”, poate cel mai puternic ar­gument împotriva acestui gen de lup­tă cu trecutul a fost furnizat de ul­tima campanie electorală. Acolo s-a petrecut un troc jenant între o anu­mită categorie de intelectuali angajată în bloc la stat de actuala putere și pusă să execute mișcări po­li­tice pentru președinte. Oamenii lui Vladimir Tismăneanu s-au supus cu­minți mișcărilor electorale, s-au apucat să argumenteze „științific” ne­voia de parlament unicameral, ne­voia de stat prezidențial, s-au a­pu­­cat de scris pamflete ucigătoare anti PSD și PNL etc.

Niciodată, din 1990 încoace, trocul stat-intelectuali nu a fost mai pă­­­gubos și mai periculos. Traian Bă­­sescu i-a utilizat în stilul său in­con­­­fudabil. Întrebarea e: cum te po­ți lă­sa atît de folosit, pentru ce? Func­­­țiile și banii nu sînt un răspuns mul­țu­mitor. Legea lustrației pro­mo­va­­tă in­tens de grupul de lobby Tis­mă­neanu, condimentată cu un ins­titut care vrea să cerceteze și co­mu­nis­mul de după ’90 (sic!), vine să în­tre­gească un portret din ce în ce mai trist al sinuciderii intelectualului în spa­­țiul public.

Dacă avem ceva de lustrat, atunci penibilul performance exorcizant pe care-l facem cu trecutul recent ar tre­bui să fie primul pe listă. Se scriu ra­poarte ale comunismului cu nu­măr de victime rămas în mister. Îl eli­minăm pe Marius O­prea pentru că studiază comunismul fără să-l iu­bească pe Băsescu, in­ventăm tot tim­­pul probleme co­muniste ale țării cînd e evident că avem probleme clare, din prezent. „Greaua moș­te­nire” nu prea mai are sens cînd ana­li­zezi bula imobiliară care s-a spart lo­cal în contextul unei crize globale.

Legea lustrației ne ține într-un dis­curs al resemnării și mai ales al or­birii față de prezent. Măcar să ne ba­tem cu dușmanii din fața noastră, nu cu fantomele trecutului. Unora li se pare că Iliescu e răul numărul unu. În prezent, e doar un bătrînel sim­patic care mai trece pe la PSD – iar trecutul domniei sale trebuie ju­de­cat în cărți de istorie scrise im­pe­ca­bil, nu isteric.

Costi ROGOZANU