Poziția Ursului

Am citit primul draft al scena­riului Poziției copilului pe ne­ră­su­flate. Mi-a adus aminte de un eve­ni­ment nu foarte plăcut. Am avut demult un accident de mașină pe lîngă Făgăraș, niște copii imprudenți au trecut strada prin loc ne­sem­nalizat, mă apropiam de ei ver­tiginos și n-am putut evita im­pac­tul cu unul din copii care, însă, s-a ri­di­cat imediat și a plecat spre casă. Au urmat ore de coșmar, cu verifi­cări, mers la spital, Poliție, întîlnit familia băiatului. Același parcurs îl veți vedea descris în film cu o mi­nuțiozitate exemplară, drama șo­fe­ru­lui fiind amplificată de faptul că, în film, copilul moare. Am rezonat pe deplin cu povestea scrisă de Ră­dulescu și Netzer și cred că e unul din cele mai bune scenarii de film pe care le-am citit.

În același text, am putut să „sa­vurez” felul în care e descris și por­tretizat cel mai abject și lipsit de scrupule personaj feminin care a apărut vreodată în filmul românesc. Cornelia Kenereș e o felină atro­ce care își apară puiul cu fermitate, căl­cînd pe cadavre, neavînd nici o limită autoimpusă de bun-simț. Măr­turisesc că am fost sceptic cînd re­gizorul Călin Netzer mi-a spus de posibila distribuire a Luminiței Gheor­ghiu. Nu o vedeam defel în rolul ăsta, mi se părea că vine din­tr-o cu totul altă lume și nu are ni­mic din felul în care mi-o imaginam eu pe Cornelia.

Performanța Luminiței din film este însă dovada cea mai evidentă că marii actori se pot transforma mi­raculos și pot deveni personaje a­proape de nerecunoscut. Me­ta­mor­foza merge aici pînă în cele mai mici amănunte, de la felul în care fumează o femeie din high-classul bucureștean pînă la mici ticuri verbale și asumarea unui limbaj propriu personajului. Studenții la Ac­to­rie au ce învăța privind-o pe Lu­minița și le-aș recomanda să în­cer­ce să vadă filmul fără sunet, la o a do­ua sau a treia vizionare. Vor putea vedea priviri, gesturi și tăceri care contează.

Ursul de Aur e un premiu pe de­plin meritat și înseamnă, mai mult decît orice, un semn de continuitate. De vreo zece ani și mai bine, cinematografia face un „promotion” extraordinar României, toa­te succesele mondiale ale filmelor noastre fiind cu mult mai eficiente decît celebra campanie cu frunza verde și descoperirea grădinii car­pa­tine. Reinventarea cinemaului ro­mânesc mi se pare poate cel mai important fenomen care s-a întîmplat pe plan cultural în eterna și fascinanta noastră patrie, cu atît mai mult cu cît în anii 2000 producția națională număra zero filme. E­vi­dent, fiind un utopic și idealist din fire, credeam că toată această ev­o­lu­ție sau mai degrabă Revoluție a filmului autohton va fi urmată de structurarea unei viziuni pe termen lung în ce privește educația cinematografică, modernizarea sălilor de cinema, încurajarea celor care scriu și găsirea unor surse suplimentare de finanțare pentru toți cei care fac film. Din păcate, nu s-a întîmplat așa. Centrul Național al Cinematografiei este încă un exem­plu de ultim bastion nereformat al opacității, netransparenței și lipsei de pricepere. Iar statului român, de altfel, nu prea îi pasă de noi. Ei cu austostrăzile, noi cu Urșii. Ră­mî­nem încremeniți în poziție, neputincioși să ne dezvoltăm pe mai departe.

Tudor Giurgiu este regizor