Ora de religie: cît de negru e dracul?

Eram tare fericiți acum cîțiva ani cînd am putut să renunțăm la chel­tuielile cu bona pentru fiica noas­tră, proaspătă elevă în clasa I: a acceptat ca de la terminarea orelor, 12-13, și pînă la ora 16-17, cînd ajunge unul din noi acasă, să stea singură. Fi­reș­te, au fost zile, deloc puține la în­ce­put, în care ne suna din cinci în cin­ci minute și chiar mai des, cînd se spe­ria de vreun păianjen, buburuză sau altceva și uneori chiar trebuia să ve­nim urgent acasă pentru cine știe ce năzărire sau vreo mică zgîrietură. În fine, cu toți nervii consumați sau timpul irosit, tot ieșeam pe cîștig. Ba eram și bucuroși că, iote, fiica noas­tră se maturizează! Cu chiu cu vai, încet-încet, de la lună la lună, fiica noastră s-a obișnuit din ce în ce mai bine să stea singură, adesea chiar și cînd întîrziam binișor la serviciu. To­tul spre bucuria și a ei și a noastră, care reușeam astfel să scăpăm de o cheltuială ce ne-o permiteam din ce în ce mai greu, odată cu creș­te­rea cheltuielilor și pentru ea.

Totul însă pînă într-o zi, era spre sfîrșitul clasei I. Vine de la școală, aruncă ghiozdanul cît colo, se pro­țăpește în mijlocul holului, ridică mîna în sus cu arătătorul întins și strigă pe un ton sentențios: „Tati, începînd din acest moment eu nu mai stau nicio secundă singură aca­să. Ai înțeles? Ni-cio-da-tă! Ni­cio secundă!” „De ce, tati?”, o în­treb speriat și cu mîna la gură. „Doam­na de religie ne-a spus azi că există draci peste tot în jurul nos­tru. Că noi nu-i vedem, dar ei exis­tă peste tot. Și ne pot face rău ori­cînd dacă nu sîntem cuminți. Ga­ta, eu nu mai stau singură nicio­da­tă”. „Marta, astea-s baliverne: cum să existe ceva ce nu vezi? Și cum poa­te să-ți facă rău ceva ce nu îl ve­zi?” „Doamna a zis că dracul poa­te să ne ia și să ne chinuie. Poate chiar să ne pună la fiert într-un ca­zan…” Simțeam nevoia să bat pe cineva. Să bat bine de tot. Vă dați seama că am vrut să mă duc chiar în acel moment la școală ca să fac un scandal monstru: la profesoară, la învățător, la director, la mama di­rectorului și la toți care-or mai fi ei. N-a lipsit mult chiar s-o fac, dar m-am gîndit că-i voi face rău tot fiicei mele în final, și de rezolvat tot nu voi rezolva nimic. Am ex­pe­ri­ență de la grădiniță, în situații similare.

Nu vă mai povestesc cît chin am avut cîteva zile, noroc că urma weekend-ul, cît tact pedagogic am pus la bătaie și cîte argumente in­ven­tate am scos la atac pentru a aduce lucrurile pe linia de plutire. Într-un final le-am adus oarecum. Tot nu am reușit însă să am o ex­plicație cît de cît rezonabilă pentru cele spuse de profesoara de religie unor copii de șapte-opt ani. Ce va­loare edu­ca­ti­vă pot să ai­bă astfel de po­vești des­pre draci negri și vic­leni, cu coar­ne ascuțite și coa­dă lungă și bîr­li­gată, și des­pre cazane fumegînde și cu bulbuci le­neși, în care să te per­pelești la foc mic. Au trecut cîțiva ani de atunci și tot n-am pu­tut pricepe. M-am in­te­resat mai dis­cret, tot ca să nu-i fac rău copilului cumva: profesoa­ra era cadru calificat, titular etc. Am vrut să fac ce­re­re și s-o retrag de la religie. Fără tam-tam, fără re­pro­șuri, fără ex­pli­cații. N-a vrut Mar­ta: paradoxal du­­pă mine, ore­le îi plăceau. Deși mie nu-mi plă­cea deloc ce văd: ieșea surescitată de la ele și plină de întrebări fără răspuns cu care mă bombarda a­poi pe mine, întrebări ce mă blocau de fiecare dată. În plus, vorba cuiva: pare absurd să plimbi un copil de clasa I prin Rai și prin Iad, cînd el nici Pămîntul nu-l cu­noa­ș­te.

Alt aspect. Nu demult, soția, cu mustrări de conștiință că n-a mai trecut pe la biserică în ultima vre­me, s-a dus la un post al Paștelui să se spovedească. La Mitropolie, nu altundeva. N-o mai făcuse din copilărie, și (mă gîndeam eu, pă­că­to­sul) și-o fi zis că recuperează dacă merge acum „direct sus”. Că­lu­gărul la care ajuns, recomandat de cineva foarte credincios, a speriat-o de-a binelea: nu te mai uita la televizor, nu Internet, nu filme, nu celular… toate sînt Dracul! Asta la un lăcaș ortodox în centrul ora­șu­lui, nu în vreo chilie din vîrful mun­te­lui. Sfințiile voastre, poate încă nu ați aflat: trăim în anul 2020, nu în anul 1010!

Trei la mînă: nu sînt omul care merg prea des la biserică, dar nici cel care intră aici foarte rar sau de­loc. Așa se face că am fost zilele tre­cute la Mănăstirea Dobrovăț, la slujbă. Acolo m-a prins vremea și am zis să nu ratez. Am stat mai bine de o oră în genunchi, pe o podea tare, de piatră cred, des­căl­țat de bocanci, care au trebuit lă­sați la ușă că era noroi afară, cu pi­cioarele înghețate căci nu eram pregătit cu ciorapi groși. Nu a fost deloc plăcut. Ba chiar e un chin, să recunoaștem. Sînt rezistent însă, nu mă plîng. Dar nici nu m-am mi­rat să văd că sala era plină doar de persoane în vîrstă. Chiar foarte în vîrstă. Cîți tineri sînt dispuși să fa­că această penitență în fiecare du­minică?

Nu vreau să discut însă regu­li­le liturgice. Nu mă pricep, în mare nici nu le înțeleg, nu-mi bat capul cu ele: așa sînt, le accept în tăcere atunci cînd calc pragul bisericii. Nu mă pot opri însă să nu fac, cu amă­ră­ciune, o constatare generală: cred că biserica ortodoxă suferă de ani buni de o gravă lipsă de re­for­mă, una de adaptare cît de cît la so­cie­ta­tea modernă în care trăim, de a­dec­vare la viața de zi cu zi a celor cărora i se adresează în fond, fie ei bătrîni, dar mai ales tineri.

Dezbaterea despre religia în școli din aceste zile nu mi se pare, în acest context, decît o fățărnicie a prelaților ortodocși. Care se fac că nu văd adevăratele cauze pentru care biserica se îndepărtează de co­munitate, și cred că pot, prin obli­ga­tivitatea sau impunerea acelor ore la școală, să aducă comunitate cu forța la ea.

de Claudiu RAUS, redactor-șef adjunct „Ziarul de Iași”